Cu o ora in urma

“May you be in Heaven an hour before the devil knows you’re dead”. Cam cum e fraza asta? Cu ea incepe un film. Am senzatia de fragil.” How fragile we are”. Cum zice Sting. Ca se poate darama repede totul. Si nu-mi place frica. Te imputineaza. Imi plac oamenii siguri de ei. Admir asta de mic. De cand stateam sceptic in banca. Si ma uitam cu disperare la mainile profesoarei. Cum rasturnau tacticos paginile catalagolui spre cea de-a treia. Apoi ridica ceremonios privirea spre partea de sus. Buzaianu. i Ridica ochii si ma striga. De atunci am inceput sa-i admir pe cei care stiu. Cei carora nimic cumplit nu li se poate intampla. Cei care se ridica din banca cu demnitate atunci cand destinul ii striga. Eu nu eram asa. Ma ridicam incet si ma uitam sfarsit. Mina omului gata de executie. Asta am invatat de atunci. Sa vreau sa fiu dintre aia care stiu ce-au de facut.

Si mai era ceva ce mi-a ramas. De cand faceam sport. Jucam baschet. Dupa ce terminam un meci, de zeci de ori imi venea in minte ce-ar fi trebuit sa fac acolo. Si acolo. Din chinul asta al mintii a iesit dorinta asta. De a juca meciul o singura data. Din lupta cu regretul. Sa joci meciul o singura data! Asa am invatat sa fiu. Sa stiu ce-am de facut. Si sa nu-mi dau ocazia de a-mi parea rau. Sa ma lupt cu perspectiva parerii de rau. Nu-i usor sa fii un om senin. 

Vorbeam joi in emisiune cu Ilie Nastase. Despre regrete. Daca ar fi facut vreodata altfel. Mi-a zis ca nu. Nu are regrete. Daca ar fi facut altfel, n-ar mai fi fost el. Da! Suntem facuti si din greseli. Stiu insa o treaba. Dupa fiecare greseala pe care o pricepeam ca importanta, ma uitam la ceas si-mi doream sa mai traiesc ora aia o data.

Azi inteleg ca se da ceasul cu o ora in urma.

Fight Club

The Journalist Look

Cam ce-ar fi de comentat?

Vanity Fair

O perioadă mi se părea important să fiu arogant. Administram superb un aer de superioritate. Dobrovolschi zicea la un moment dat că aroganţa e distanţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce ai vrea să fii. Bună definiţia. N-am mai vrut să fiu. Dar îmi plăcea să par. Îmi plăcea să se vorbească despre mine ca despre “arogantul ăla”. Apoi n-am mai vrut nici să fiu, nici să par. Vanitatea căpătase forme perfide. Trecuse de postura rudimentară a puştiului arogant. Trecuse la subtilităţi. Apoi a trebuit să negociez cu o idee importantă. Cu cât te umpli mai mult de tine, te goleşti mai mult de Dumnezeu. Negociam. “Always negociating”. Superbă replica lui Al Pacino în rolul diavolului în Devil’s Advocate. Când crezi prea mult în tine, crezi prea puţin în Dumnezeu.

Dar societatea asta îţi propune. De la muzica vremurilor, la discursurile oamenilor care au reuşit. Toate se montează pe ideea omului conştient de el. Toate glorifică vanitatea. Însă de la muzica vremurilor, la poveştile de succes ale lor, toate împart entuziast o nuanţă. Fragilitatea. Totul e fragil, ca omul fără Dumnezeu. Toate retrăiesc păcatul originar. De la primul înger, la primul om. Toţi au căzut dorind să fie Dumnezeu. Acum oamenii cad altfel şi la fel. Nu mai vor să fie, ci cred că sunt. Toată tehnologia care se dezvoltă în jur are şi destinul ăsta. Să crezi că eşti Dumnezeu.

De la frumuseţe, la inteligenţă şi până la întâmplări fericite. Toate decizii independente de tine. Pe toate le trăieşti vanitos. Mândria e felul omului de a lua ceea ce este al lui Dumnezeu. Cred că nu eşti posesorul vieţii tale. Eşti doar administratorul ei. Oamenii trăiesc între predecizii şi decizii. Predeciziile sunt cele cu care te naşti. Conturează ideea de nedreptate. Omul îl judecă pe Dumnezeu. Te naşti contextual mai mişto. Sau mai ridicol. Nedreptate? “Vanity, definetly my favorite sin”, ultima replică a lui Pacino în Devil’s Advocate. De la frumuseţe la inteligenţă. Toate aproape te condamnă la vanitate. De la bani mulţi, la succes. Toate aduc în ring cea mai grea luptă.

Există şi preoţi care spun lucruri importante. Cu doi dintre ei închei. Primul este cel care mi-a oficiat nunta. La final a spus un lucru decisiv. “În dragoste expermintezi viaţa dumnezeiască”. Da. Pentru că dragostea te goleşte te tine. Complex exerciţiu. Şi cel de-al doilea e cel pe care l-am ascultat duminică. Discursul lui m-a montat să scriu asta. Închei cu ultima lui replică. “Smerenia e o floare rară. Se găseşte doar pe mormântul vanităţii”.

Cand ma intreaba cineva de vorba

Da!

Am o relaţie constant stângace cu România. Ba îmi place, ba nu. Văd că de obicei e mişto să te enerveze. Românilor le place să-şi înjure ţara. Sunt convins că ar găsi multe motive de depresie în oricare alta. Cel mai simplu e să nu-ţi placă. Îţi determină un aer de superioritate. Pari interesant. Şi totuşi. Nimic nu e bun sau rău până la sfârşit. Mie-mi place România mea. Nu ştiu dacă-mi place România altuia. România mea e din oamenii cu care mă înconjor. E din locurile care şi-au câştigat o semnificaţie. E o Românie care mă face să zâmbesc. Şi alta care nu mă lasă să mă bucur de prima.

Jurnal de Bordea

Dimineaţă m-a felicitat un prieten pentru emisiune. Mi-a povestit că a urmărit-o cu mai multă lume şi că s-au distrat. Ceea ce însă mi se pare important e întrebarea care s-a construit acolo. Bă… atât de bine am jucat de au ajuns să se întrebe. Dar importantă nu e întrebarea. E răspunsul prietenului ăsta al meu. Întrebarea era: “Radu chiar vorbeşte acolo cu bunică-sa?”. Iată răspunsul superb: “nu ştiu, dar e genul care ar putea”.