May 26, 2012 § Leave a comment

Azi

May 24, 2012 § 1 Comment

Am făcut public un talent de-al meu. Nu-l ştia nimeni. Am scris un editorial în care am vorbit despre el. Am văzut la un moment dat că ştiu să aplaud incredibil. Că scriu, fac interviuri, comentez chestii pe la televizor, bă pe astea le poate oricine. Şi de aici şi limitele succesului meu. Bă, dacă mă pui să aplaud, deci crede-mă, aplaudacii lui Capatos, cu ăia ai lu’ Simona Gherghe puşi împreună, par răzleţi şi timizi. Bă am o acustică de pot să ţin sonor o sală goală cu senzaţia că lumea se calcă în picioare. Nu m-am dus la “Romnii au talent” că nu voiam încă să mă branduiesc pe treaba asta. Dar vă spun clar, nu intră nimeni într-o sală unde aplaud eu. Pe principiul “unde intrăm mă, tu n-auzi ce e acolo?!”.  Mi-am pus telefonul la încărcat. Să vezi acum ce-o să sune cu oferte de aplaudat emisiuni si spectacole. M-am hotărât să încep această meserie frumoasă… .

Despre prietenie

May 22, 2012 § 1 Comment

Kierkegaard: Viaţa poate fi uşor înţeleasă privind înapoi. Dar trebuie trăită privind înainte.

Eu sesizez  două tipuri de a te instala în viaţă. Unul în care pricepi că totul înseamnă ceva. În care te angrenezi tot timpul într-o încercare de a-ţi explica. De a-ţi pricepe contextul. De a decide într-o măcar minimă cunoştinţă de cauză.  De a discerne binele şi răul într-o rigoare. De a pleca de la premisa pozitivă  că totul contează. Şi un alt fel, în care trăieşti binele sau răul aşa cum te bate vântul. Fără nevoia de a-ţi explica. Prăbuşit în întâmplare. Instalat confortabil în lipsă de sens. Într-o viaţă în care traiectoria ta e stabiltă de vânt. Vânt care şi ăsta bate întâmplător. N-are o logică a producerii. Se petrece fără miză. Eşti supus entuziast întâmplării fără semnificaţie. În senzaţia că nu există un rost pentru care eşti dus, ba într-o parte. Ba în alta. Ba eşti subsumat unei stări. Ba alteia. Pentru care ba ţi se pare aşa. Ba ţi se pare invers. În care argumentaţia are doar un rost minim, de lămurire a conştiinţei momentane. Care face şi ea ce ştie. Te mai bate la cap. Îţi mai atrage atenţia. Şi atunci îţi găseşti câteva minime argumente până  începe iar vântul să bată.

Eu îmi propun dimineaţa prima variantă.  Cred că totul contează. Muzica pe care o asculţi. Gândurile pe care le îngădui. Starea în care construieşti viaţa. Oamenii pe care-i învesteşti cu admiraţie. Oamenii pe care-i îngădui să-ţi consume timpul. Prietenii de care te înconjori. Toate astea nu neapărat că spun ceva despre cine eşti. Cât mai sigur despre cine o să devii. Şi-n cadrul pe care ţi-l alcătuieşti sub aparenţa întâmplării năvălesc evenimente. Trebuie să le pricepi ca să le poţi trăi coerent.

De exemplu, ţi se poate întâmpla ca în unul dintre momentele importante şi dificile ale vieţii  să te lase baltă prietenii apropiaţi. Într-o negociere cu conştiinţa, ei să-şi explice minim acolo gestul. Ba să mai simtă şi nevoia, aşa la alibii, sub senzaţia că ei sunt şmecheri şi tu prost şi nu te prinzi, să-ţi mai arunce şi un telefon. Domne… cutare. Într-un exerciţiu de minimă păstrare a aparenţelor. De minimă preocupare pentru poza fericită de la final. Când zâmbim împreună a învingători dar şi a ipocrizie. Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Se poate întâmpla asta în viaţă şi-n faţa întâmplării te poţi aşeza ca şi cum ea ar avea sens. Acela de a te dărâma puţin, într-un moment în care trebuie să stai drept. Şi se poate întâmpla să treci de asta. Zâmbind. Ca şi cum ai fi înţeles că oamenii în viaţa ta vin şi pleacă. Pe unii aşa cum îi bate vântul. Pleacă să lase locul altora. Mai puţin subordonaţi vremii întâmplătoare. Am scris aici că poate citesc. Şi să nu mai fie nevoie să mă explic la telefon. Bine pa!

The Talent (ED) Mister (Y)

April 11, 2012 § Leave a comment

E plin de oameni în jurul meu. Nu ştiu de ce. Dar sunt mulţi.  Stau şi mă uit la ei. De nebun. Stau aşa şi mă uit la ei. Oameni care-şi folosesc talentul. Trăiesc din talent. Profită de talent. Eu m-am hotărât să fiu dintre cei puţini. Să fiu excentric până la stupid. Dintre ăia cu atât de mult bun simţ că nici de talentul meu să nu profit. Să-mi respect în asemenea hal talentul încât nici să nu-mi propun să mă folosesc de el. Asta e definiţia puterii. Vine de la Iisus în Săptămâna Mare. Să poţi oricând să-l faci praf pe cel din faţa ta. Să n-o faci. Să nu te gândeşti niciodată s-o faci. Şi nici el să nu ştie vreodată că ai fi putut s-o faci. Definiţia puterii absolute. Mă întorc la talent. Să ţi-l ştii. Doar tu. Să nu te întrebuinţezi niciodată de el. Să-l ştii acolo. Condiţia paginii goale. În timp ce o scrii îşi consumă din potenţial. S-o laşi nescrisă. Cu perspectiva ca cineva s-o scrie cu cel mai mişto text din lume. Să trăieşti o viaţă întreagă cu certitudinea că ai fi putut să fii. Da n-ai vrut. Şi certitudinea să nu te apese. Bine, am glumit… .

Interviul cu Gianina Corondan

April 6, 2012 § Leave a comment

Una dintre necunoscutele importante ale lumii în care trăim e dispariţia Geaninei Corondan de la televizor. E atât de complicat de priceput de ce nu mai există un format care să i se potrivească, încât nu îndrăzneşte nimeni să se apuce să rezolve treaba asta. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am stabilit să ne întâlnim la o cafea. Intuieşte masa la care ea e aşezată după elaborarea cu care oamenii zâmbesc în zonă. Geanina Corondan e făcută să fie reîntâlnită primăvara… « Read the rest of this entry »

Ryan Gosling

March 22, 2012 § 1 Comment

Apreciez calmul de tip Ryan Gosling. Am o admiraţie configurată în mulţi ani pentru tipologia asta de raportare la viaţă. O mai găseşti la Robert Redford. Pare versiunea lui prezentă. Îmi plac oamenii care par că ştiu ce au de făcut. Întotdeauna, formulat sau neformulat, am privit cu invidie spre calmul venit din felul omului de a ştii ce are de făcut. Care domină contextele în care se poziţionează. Omul nu neapărar sigur pe el, cât calm. Chiar şi-n timpul prăbuşirii. Să te prăbuşeşti calm. Am învăţat să apreciez treaba asta. Îmi place Ryan Gosling, cum îmi plăcea Robert Redford.

Ryan Gosling: All my characters are me. I’m not a good enough actor to become a character. I hear about actors who become the role and I think ‘I wonder what that feels like’. Because for me, they’re all me. I relate to these characters because aspects of their personality are like me. And I just turn up the parts of myself that are them and turn down the parts that aren’t.

Midnight in Paris

March 13, 2012 § Leave a comment

Mă gândeam la filmul ăsta zilele trecute. Nicio generaţie nu şi-a simpatizat vremurile până la capăt. Asta povesteşte Woody Allen. Există un instinct cu care omenirea negociază greu. Supraestimarea trecutului. Aşa se explică filmul. Nostalgia e incapacitatea de a trăi prezentul. Oamenii nu trăiesc prezentul. Trăiesc fie nostalgic, fie proiectiv. Trăiesc o desincronizare. Trăim bizar sub principiul “viitorul nu mai e ce-a fost”. De altfel evenimentele se mişcă bizar în jur, alcătuind ca un puzzle un tip de realitate pe care noi o trăim luată ca atare. Nicio generaţie nu a fost liberă. Toate au gândit liber în incintă. În incinta gândiri în care s-au născut. Devenirea se numeşte evoluţie. Supraestimarea anteriorului e procedeul prin care memoria reţine ce-i convine.  E o teorie. Eu cred în alta. Cred că toate generaţiile au privit nostalgic în trecut pentru că aceasta a fost tot timpul superior prezentului spre care lumea a fost împinsă. Iar viitorul pe care oamenii mulţi l-au proiectat nu a devenit prezent niciodată . Ci cel pe care cei puţini l-au proiectat pentru ei. Devenirea e numită fraudulos evoluţie. Lumea “evoluează” entuziast spre condiţia paraliticului.

“Midnight in Paris” ratează o porţiune a dialogului dintre generaţii. Cea în care John, întâlnindu-se cu Ernest Hamingway i-ar fi povestit acestuia că lumii urmează să-i fie suficientă mişcarea din deget pe un scaun, la un birou, pentru a numi că trăieşte. Aş vrea să-l văd pe Hamingway, cunoscut ca un bun simplificator al realităţii, gândind optimist viitorul, simplificat într-atât.

Where Am I?

You are currently browsing the Uncategorized category at Mindfields.