Cu o ora in urma

October 28, 2012 § Leave a comment

“May you be in Heaven an hour before the devil knows you’re dead”. Cam cum e fraza asta? Cu ea incepe un film. Am senzatia de fragil.” How fragile we are”. Cum zice Sting. Ca se poate darama repede totul. Si nu-mi place frica. Te imputineaza. Imi plac oamenii siguri de ei. Admir asta de mic. De cand stateam sceptic in banca. Si ma uitam cu disperare la mainile profesoarei. Cum rasturnau tacticos paginile catalagolui spre cea de-a treia. Apoi ridica ceremonios privirea spre partea de sus. Buzaianu. i Ridica ochii si ma striga. De atunci am inceput sa-i admir pe cei care stiu. Cei carora nimic cumplit nu li se poate intampla. Cei care se ridica din banca cu demnitate atunci cand destinul ii striga. Eu nu eram asa. Ma ridicam incet si ma uitam sfarsit. Mina omului gata de executie. Asta am invatat de atunci. Sa vreau sa fiu dintre aia care stiu ce-au de facut.

Si mai era ceva ce mi-a ramas. De cand faceam sport. Jucam baschet. Dupa ce terminam un meci, de zeci de ori imi venea in minte ce-ar fi trebuit sa fac acolo. Si acolo. Din chinul asta al mintii a iesit dorinta asta. De a juca meciul o singura data. Din lupta cu regretul. Sa joci meciul o singura data! Asa am invatat sa fiu. Sa stiu ce-am de facut. Si sa nu-mi dau ocazia de a-mi parea rau. Sa ma lupt cu perspectiva parerii de rau. Nu-i usor sa fii un om senin. 

Vorbeam joi in emisiune cu Ilie Nastase. Despre regrete. Daca ar fi facut vreodata altfel. Mi-a zis ca nu. Nu are regrete. Daca ar fi facut altfel, n-ar mai fi fost el. Da! Suntem facuti si din greseli. Stiu insa o treaba. Dupa fiecare greseala pe care o pricepeam ca importanta, ma uitam la ceas si-mi doream sa mai traiesc ora aia o data.

Azi inteleg ca se da ceasul cu o ora in urma.

Advertisements

Zece Secunde

October 22, 2012 § Leave a comment

Iti spun in fiecare zi cine esti. Sunt 10 seccunde in fiecare zi pentru care lucrez intens. Atat. 10 seecunde. Instinctiv recapitulative. Primele 10 secunde ale zilei. Alea iti spun cine esti. Cand treci din somn in viata. Cand redevii. In fiecare dimineata, in alea 10 secunde navaleste viata asa cum te-ai priceput s-o faci. Te reinstalezi in personajul tau. Asa cum te-ai priceput sa-l trasezi. Reincepi sa fii tu. Ala care ai inteles ca trebuie sa fii. De langa tine zambeste ea. Ea, cine ai inteles ca trebuie sa fie. 10 secunde.   Tot atatea sunt si in partea cealalta a patului.  10 secunde. Cu cine le imparti. Si cum le traiesti… dimineata!

i see skies of blue

October 14, 2012 § Leave a comment

Traim intre miza si premiZa. Sau premisa. Premisa fara sa contina rostul ne condamna la mize stupide. Mizele stupide te axfisiaza intr-o permanenta a obiectivelor ce in finalul lor par in mod cumplit fara rost. Oamenii mor. Nu traiesc. Pentru ca nu-si pricep rostul. Premisa ar trebui sa aiba rost. Pe undeva e un decalaj. Intelegem rostul privind inapoi. Traim privind inainte! Asa zicea Kierkegaard. O perioada am crezut ca e adevarat. Ca drama de aici vine. Nu mai cred in nefericirea de a privi inainte si de a intelege privind inapoi. Cred acum in nefericirea de a nu mai avea obiceiul de a privi inapoi. Si nici inainte. Cred in drama de a privi doar in jos. De frica sa nu te impiedici.De a trai plecand de la premisa asta. Sa nu te impiedici. Azi i-am spus unui coleg de ziua lui ca-i doresc sa ramana la fel de fericit. Si mi-a raspuns ca noi, astia cu capul in nori o sa fim tot timpul. Eu nu cu capul in nori zic, dar macar cu el spre nori cand suntem, viata devine simpla si frumoasa. E greu pana ridici capul din pamant.

Time-ing

September 27, 2012 § Leave a comment

Stateam pe balcon, ma uitam pe geam si pregateam un discurs superb pentru emisiunea de diseara. Pe strada din fata, pe contrasens intra in intersectie o masina. Si merge mai deprate. Un minut mai tarziu in intersectie ajunge o masina de politie. Un singur minut i-ar fi schimbat aluia cel putin o luna din viata. Si ma gandeam de cate ori minutul acela ne-a fost favorabil si de cate ori s-a intamplat sa nu ne fie. Si atunci ne-am definit ca ghinionisti. Luat in scara mai mare exemplul acesta mic, intrebarea e de cate ori detaliile s-au sincronizat fericit astfel incat viata sa para frumoasa? E nevoie insa o singura data o piesa sa nu se potriveasca, si sa se darame tot. Chestiune de timing, nu?

Steinhardt

September 26, 2012 § Leave a comment

Tot uratul lumii asteia se aseaza relaxat pe incapacitatea omului de a-l sesiza. Pe prostia in care omul se instaleaza in fiecare dimineata in personajul pe care-l tot schimoniseste locuindu-l stupid de la nastere incoace. Prostia nu e o fatalitate. Dar sigur e cea mai usoara forma de ratarea relatiei cu Dumnezeu. Care practic e cam tot ce ai de facut pe lumea asta. Restul sunt cosecinte. Consecinte ale felului in care te-ai hotarat sa pricepi ce se intampla in jur. Cred ca e singurul rost al mintii. Probabil d-aia Dumnezeu i-a lasat omului ratiunea. Ca o sansa de a recastiga ceea ce s-a pierdut la inceput. Fiecare viata reface raportarea la pacatul originar. Cred ca fiecare viata e sansa omului de a nu musca din mar. Iar ratiunea e ceea ce Dumnezeu i-a lasat sa poata gestiona fericit liberul arbitru. Cred ca opusul credintei nu e atat necredinta, cat superstitia. A crede din superstitie e o ratare mai mare decat a nu crede deloc. Am vazut citatul asta azi. Mi-am adus aminte de Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt! Tot ce e de facut pe lumea asta e sa-l intelegi pe Dumnezeu. Ceea ce se apropie de imposibil cu cat te adancesti mai mult in ocazia de a fi prost!

Cause it’s a bittersweet simphony, this life….

August 27, 2012 § Leave a comment

Pe 24 august  am împlinit 28 de ani. Zilele astea, dincolo de festivism inerţial trăiesc un farmec al lor. Sunt repere. Repere dinspre care priveşti. Şi-n prezent. Şi-n trecut. Şi-n viitor. Instinctiv priveşti în trecut. Şi  mă trezesc faţă în faţă cu marea la 2 Mai. Aşa cum am fost vara, toată copilăria mea.

Să zicem că în urmă cu vreo 15 ani, eram pe plajă la 2 Mai, de ziua mea, mă uitam în gol spre mare şi mă gândeam. Bă, cum o să fiu eu peste 15 ani?! Cum o să arate viaţa mea atunci?! De ce mi se tot părea mie că o să fiu dintre cei cărora le iese viaţa?! Nu mi se părea. Trăiam sentimentul acesta într-un tip de certitudine. Greu justificabilă. Eu! Nu alţii! Ceilalţi mă priveau sceptic. Nu ştiu să fi fost mai mult de 2.. 3 persoane care ar fi mizat pe mine. Dar ce contează? Stăteam pe plajă la 2 Mai cu ai mei. Cu Daria în braţe şi mă gândeam. La ce aş fi fost gata să renunţa acum 15 ani pentru prezentul acesta? Ce aş fi plătit în schimbul lui? Ce mă făcea pe mine atât de convins că am să-l trăiesc? Eu ştiu răspunsul. Stă în urarea pe care mi-a făcut-o Geanina Corondan. “Îţi doresc să te iubească Dumnezeu!”. Nu ştiu dacă El m-a iubit. Eu n-am ajuns la măsura să-l iubesc. Deocamdată doar mă tem de El. Dar am o certitudine care explică: sigur am crezut în El mai mult decât în mine! Şi cred că aici e explicaţia prezentului în care vineri mă uitam, în faţa aceleiaşi mări, de la 2 Mai, cu 15 ani mai bătrân.

Dinspre ziua asta spre viitor privesc mai mărunt. La 28 de ani îmi vine să trăiesc mai mult ]n prezent. Acum 15 ani, trăiam foarte mult în perspectivă. D-aia uneori acum şi vorbesc mai puţin. Să nu stric prezentul.  Aşa cum a fost joi spre vineri. Când stăteam pe o terasă şi aşteptam să fac 28 ani. Mama mi-a spus că am fost un copil bun. Şi-mi doreşte ca Daria să-mi fie la fel cum i-am fost eu ei. După 12 noaptea asta e melodia care a început… . Cu ea am împlinit 28 ani!

Zilele astea

August 7, 2012 § Leave a comment

Zilele astea cunosc traind ce ma pricep mai putin sa traiesc. Sa reusesc inca o data sa nu decid nimic. Sa se intample lucrurile asa cum o vrea Dumnezeu. Nu cum vreau eu. Sunt in fata unui moment pe care-l astept de cand m-am apucat sa lucrez in media. M-am pregatit pentru momentul asta multi ani. Multi. Multi pentru mine. Mi-am tot reevaluat mizele. Asteptarile. Felul de a fi. Pana cand am ajuns aici. Azi am zis “da” la ceea ce mi s-a propus. Fara sa iau o decizie. Mi s-a parut ca asta e felul meu de a reusi sa nu decid. Lasand destinul sa se construiasca singur. In felul acesta de a trai zilele astea mi-am adus aminte de ce mi-a spus unul dintre oamenii spre care privesc cu admiratie. Mi-am adus aminte, ca m-am tot gandit atunci ce-a vrut sa spuna cu asta. Zilele acestea l-am inteles!

În tenis mulţi nu acceptă că ţi-e frică şi când pierzi, şi când câştigi. Dacă spui că ţi-e frică şi când câştigi, însemnă că eşti un om pierdut. Dar eu am spus-o. Când eşti la ultima minge, îţi e frică şi să câştigi, şi să pierzi.

Where Am I?

You are currently browsing the to be or not to be category at Mindfields.