Time-ing

September 27, 2012 § Leave a comment

Stateam pe balcon, ma uitam pe geam si pregateam un discurs superb pentru emisiunea de diseara. Pe strada din fata, pe contrasens intra in intersectie o masina. Si merge mai deprate. Un minut mai tarziu in intersectie ajunge o masina de politie. Un singur minut i-ar fi schimbat aluia cel putin o luna din viata. Si ma gandeam de cate ori minutul acela ne-a fost favorabil si de cate ori s-a intamplat sa nu ne fie. Si atunci ne-am definit ca ghinionisti. Luat in scara mai mare exemplul acesta mic, intrebarea e de cate ori detaliile s-au sincronizat fericit astfel incat viata sa para frumoasa? E nevoie insa o singura data o piesa sa nu se potriveasca, si sa se darame tot. Chestiune de timing, nu?

Da!

September 27, 2012 § Leave a comment

Steinhardt

September 26, 2012 § Leave a comment

Tot uratul lumii asteia se aseaza relaxat pe incapacitatea omului de a-l sesiza. Pe prostia in care omul se instaleaza in fiecare dimineata in personajul pe care-l tot schimoniseste locuindu-l stupid de la nastere incoace. Prostia nu e o fatalitate. Dar sigur e cea mai usoara forma de ratarea relatiei cu Dumnezeu. Care practic e cam tot ce ai de facut pe lumea asta. Restul sunt cosecinte. Consecinte ale felului in care te-ai hotarat sa pricepi ce se intampla in jur. Cred ca e singurul rost al mintii. Probabil d-aia Dumnezeu i-a lasat omului ratiunea. Ca o sansa de a recastiga ceea ce s-a pierdut la inceput. Fiecare viata reface raportarea la pacatul originar. Cred ca fiecare viata e sansa omului de a nu musca din mar. Iar ratiunea e ceea ce Dumnezeu i-a lasat sa poata gestiona fericit liberul arbitru. Cred ca opusul credintei nu e atat necredinta, cat superstitia. A crede din superstitie e o ratare mai mare decat a nu crede deloc. Am vazut citatul asta azi. Mi-am adus aminte de Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt! Tot ce e de facut pe lumea asta e sa-l intelegi pe Dumnezeu. Ceea ce se apropie de imposibil cu cat te adancesti mai mult in ocazia de a fi prost!

Apropos

September 24, 2012 § Leave a comment

OK!

September 20, 2012 § Leave a comment

Ramasese ca povestesc cum am plecat de la OK! .

Nu stiu in ce sens a zis-o aici Harvey Specter. Stiu in ce sens am zis-o eu. Am dat un interviu pentru site-ul antenei 2. O sa iau doar ultima intrebare.

Daca ar trebui sa alegi o melodie reprezentativa pentru viata ta, pe care ai alege-o?
Coldplay – The Scientist. Pentru ca am certitudinea ca exista un Om de stiinta deasupra lumii, care regizeaza jongland cu detaliile, toate intalnirile care ne fac sa fim ce suntem.

Interviul cu Dorel Visan

September 18, 2012 § Leave a comment

Sa zicem… ultimul interviu pe care l-am facut pentru OK! O sa scriu zilele astea despre felul in care am plecat de acolo si despre cum au inteles cei de acolo ca trebuie sa plec…

Stăteam într-o după-amiază din săptă­mânile astea la o terasă. Stăteam de vorbă cu maestrul Dorel Vişan. Despre ale noastre. Vorbeam şi făceam intervi­ul acesta. La un moment dat, în timpul lui, mă gândeam ce meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, dom­nule! La final, maestrul să dea un telefon cuiva, să aducă o carte pentru prietenul său. Referindu-se la mine. Pentru o oră, vara asta, am fost prietenul maestrului Dorel Vişan.

Ce v-a făcut mare?

Dorel Vişan Munca. Credinţa într-un ideal. Şi cre­dinţa în iubire. Credinţa că nimic nu se face fără atmosfera de iubire. Artiştii, însă, niciodată nu s-au iubit între ei. Întotdeauna au avut credinţa că fie­care dintre ei e cel mai bun. E bine. Dar până la un punct.

Pe dumneavoastră vă iubiţi?

Dom’ne, mă iubesc în măsura în care pot să mă înţeleg. Aici e, cred eu, clenciul unui destin: cât poţi să te cunoşti? În general, poţi să te cunoşti prin relaţiile care se bazează pe iubire. Asta e, cred eu, cea mai mare încercare a lumii. S-au perimat instituţiile şi relaţiile care se bazează pe iubire. Ne uităm cum fraţii se ceartă în faţa ţării la televizor. Mame şi fiice, la fel. Televizorul a ajuns un loc spur­cat.

« Read the rest of this entry »

Aseara!

September 15, 2012 § Leave a comment

Pe la 8, am iesit omeneste cu Biggie. O doamna cu un caine in lesa trece pe langa mine. Se opreste si constata ca ce a crescut Biggie. Ma uit superficial spre dansa. Apoi spre cainele dumneai. Nu fac nicio conexciune. Nu-i stiu. Dar confirm. “Da. A crescut”. Dansa nu se opreste aici. Ii face un compliment. Ca ce frumos s-a facut. Elegant cum ma stiti, reactionez prompt. “Si al dumneavoastra e foarte frumos”. Dansa se uita nedumerit spre mine. “E chior. l-a lovit o masina acum 5 ani. E maidanez, dar mi-a fost mila de el. Acum si merge cam greu. are 12 ani”. Ma uit spre caine. Da! Greu de incadrat in oricare parametri ai esteticii. Doamna privea spre mine ca spre unu de face glume proaste. Eu priveam spre cainle danseie ca spre o gluma proasta si ma gandea: “uita-te si tu in ce te-ai bagat”. Insa greu de batut cum ma stiti, am decis sa merg pe cartea asta pana la capat. Nu era departe: “Mie mi s-a parut ca seamana cu un heskey!”. Asta a fost capatul.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for September, 2012 at Mindfields.