Interviul cu Sorin Oprescu

April 18, 2012 § Leave a comment

Eu nu ştiu dacă omul ăsta e aşa cum pare. Ăsta e pasivul unei discuţii cu un politician. Am stat şi l-am ascultat pe primarul capitalei o oră. Eu nu ştiu cum e. Pot să spun cum pare. Pare că e greu ca un om să se prefacă atât de bine. Aşa cum pare că e greu ca un politician să semene atât de bine cu un om. Atât de bine încât să pleci cu certitudinea că ăsta chiar aşa e. Şi totuşi, nu e imposibil…

 

Despre el

Păreţi un om greu suportabil.

Nu par. Câteodată chiar sunt greu suportabil pentru idioţi. Nu stau să mă cert cu oamenii cu mintea odihnită.

La televizor cel puţin, discursul dumneavoastră pare tot timpul pe un fond nervos.

Poate că aşa sunt eu, mai reactiv. Poate că depăşesc nişte cutume comportamentale. E din cauza faptului că n-am fost conformist niciodată. Dar şi viaţa m-a obligat să fiu aşa. Dacă stăteam şi plângeam cu bolnavul de mână, mă aşezam şi plângeam lângă patul lui: „Iubitule, ai cancer!” şi-aşa mai departe, iar discursul meu nu era uşor cinic, pacientul n-avea încredere. Îmi zicea că nu vrea să se opereze. Siguranţa i-o dai prin vorbă şi prin faptele care preced întâlnirea. Aici n-ai ce să ascunzi. Chirurgii îşi ascund greşelile cu pământ. Arhitecţii cu iederă.

Ce vă face pe dumneavoastră fericit?

Întotdeauna am ars pentru alţii. Maică-mea m-a învăţat ce-i ăla altruism. Şi mie şi lui frati-miu ne-a lăsat lecţia asta. Şi azi o ştiu pe din-afară.

Dar ziceţi-mi ca un om, nu ca un politician, n-aveţi momente de egoism?

Niciodată. La noi în casă nu s-a încurajat bârfa şi poate de-aia n-am avut parte de ceea ce se cheamă invidie. Coane, înţelegi că n-am fost invidios? Băi, tu ştii ce înseamnă să fii într-o şcoală unde era tot cartierul nomenclaturii? Erau copii de demnitari. Dar demnitari demnitari. Vorbesc despre nepoţii lui Gheorghiu Dej, despre băiatul lui Ceauşescu şi-aşa mai departe. Aştia aveau de cinci-şase ori mai mult ca noi. Şi nu vorbesc despre haine. Erau la modă motoretele, Vespele. Nu erau cu Ferrariuri pe-atunci. Dar ideea în sine, să nu simţi că te roade invidia… N-am avut, mă.

Care era diferenţa între dumneavoastră şi cei pe care i-am înşirat?

Erau mai dezinhibaţi. Nu dădeau doi bani pe regulile sociale.

Aveau mai multe gagici ca dumneavoastră?

Dom’ne, aici s-ar putea să mi se pară că am minţit. Pentru asta îi cam invidiam. Aveau mai multe.

 

Despre medicină

Dezumanizează medicina?

Tu de fapt eşti o mască. N-ai voie să arăţi că suferi că-l vezi pe ăla că suferă. Pentru că ăla nu e niciodată primul. În viaţa ta de doctor, ai văzut doar suferinţă. Nimic nu depersonalizează mai tare ca puşcăria, spitalul şi armata. Toţi sunt tunşi chei, toţi merg într-un rând. Unii sunt îmbrăcaţi în haine de puşcăriaş, alţii în haine militare, iar la spital toţi au pijamale. Nu scrie pe faţa lui decât că e bolnav.

Ce e cel mai important din ce aţi învăţat de la meseria asta?

Prima dată să nu faci rău. Ai voie să nu ştii. N-ai voie să greşeşti. Să ai onestitatea de-a recunoaşte când nu te pricepi. Să-l iei pe bolnav de mână să-l trimiţi la X-ulescu. Dacă ai câştigat dimensiunea asta, dacă ai depăşit aşa vanitatea, eşti deasupra. Altfel, eşti trepăduş. Eşti d-ăla, “Hai să facem o apendicită”. Unii rămân toată viaţa doctori de apendicită.

Ca medic aţi greşit?

Probabil că da. Lucrurile stau în felul următor: aşa cum te simţi ca un demiurg când ştii ce a avut ăla în el şi ştii ce ai putut să-i faci după ore întregi în care ai stat în operaţie, aşa te simţi ca un rahat când ştii că moare. Când ştii că se apropie… Când nu mai ştii ce să-i faci… Când repeţi în capul tău de 1.000 de ori cursul operaţiei… Nu ai ce să-ţi reproşezi important. Te întrebi dacă ai greşit, dar afli răspunsul abia după ce se termină. Atunci te simţi umil, pentru că situaţia e deasupra resurselor tale medicale. Chirurgii care ţipă în timpul operaţiei să ştii că nu ţipă la ajutoare. Ţipă la ei.

V-au murit pacienţi pe masa de operaţie?

Pe masă, nu. M-a ajutat Dumnezeu să nu.

Ca doctor, credeţi în Dumnezeu?

Da. A avut grijă bunica mea să mă ducă la biserică. Ea a avut grijă de cele sufleteşti. Am şi cântat în corul bisericii. Zici ca doctor “Doamne ajută să pot să-i fac bine”. Dacă o zici în gând, e OK. Dacă o zici tare, eşti dilematic.

Cum staţi cu conştiinţa?

N-am mustrări de conştiinţă. Am intrat în meseria asta pentru că mi-a plăcut. Nu m-a împins nimeni. Am vrut să fiu liber. Şi am fost toată viaţa liber. Am făcut ce-am vrut eu.

Despre primărie

Aţi făcut ce-aţi vrut. Şi la un moment dat aţi vrut să fiţi primar. De ce?

La început a fost o ambiţie.

Atât vă mână în treaba asta?

Mă simt bine în conceptul acesta de altruism. Îmi place să le fac oamenilor plăcerile. Şi o fac cu modestie. E valabil şi pentru ai mei. Pentru copil, pentru nepoţi. Să ies din cameră discret şi să fiu mulţumit că ăla a adormit zâmbind.

Ce vă place la Bucureşti?

E oraşul unde m-am născut. Unde am crescut. Unde am iubit. Unde m-am ofticat că nu mă iubeau şi alea pe mine. Unde am învăţat. Unde am băut prima cafea în oraş cu prietenii. Unde am condus fetele acasă. Unde fetele frumoase stăteau la periferie şi mă luau la fugărit ăia pe sub podul Constanţa. Să vezi ce viteză aveam pe la 1 noaptea să nu mă prindă derbedeii ăia. Cum să nu-l iubesc? L-am bătut în mare parte cu piciorul, împreună cu bunică-miu. Mă lua dimineaţa şi ne întorceam seara.

E interesantă ca motivaţia dumneavoastră: ambiţia. Că să ajungi preşedintele ţării, de exemplu, pentru 1.000 de euro salariu pe lună e straniu.

Asta e o idioţenie. Îţi spuneam că n-am fost un tip sărac. N-o să mă auzi des vorbind aşa, dar cred că e o discuţie deschisă şi cinstită. Fiecare îşi propune în viaţă ceva. Mă întorc la întrebarea aia deşteaptă: de ce te-ai făcut dom’ne primar? În 1998, a fost o glumă din partea mea. A ieşit unul cam supărat de la domnul Iliescu, că nu prea se mai uita nimeni la partidul lui. Erau la putere ţărăniştii. Noi făceam de serviciu la uşă la preşedintele partidului, ca să aibă cine să-i spună “Bună ziua!” când iese să facă pipi. M-a chemat înauntru preşedintele şi mi-a zis că mă duc la primărie. Şi eu l-am întrebat ”E de dus o hârtie?”. Şi zice “Nu!”. Că trebuie să candidez. M-am bătut cu Lis. Am pierdut prin furt, la diferenţă de 4.000, votând 800.000 de oameni. Era anul când erau ţărăniştii în vârf. A venit anul 2000. Aveam o dorinţă să ajung primar cum nu poţi să-ţi închipui, că doi ani stătusem şi învăţasem. Tot învăţasem. Am pierdut în urma înţelegerii între tovarăşul Băsescu şi tovarăşul Năstase. Peste doi ani, m-a chemat un prieten ofiţer SRI. M-a dus la o şcoala din cartierul Vitan Bârzeşti. Ştii ce scoateau ăia din hazna? Buletine de vot. Ştii pe cine votaseră pe ele? Se vedea, chiar dacă au stat în rahat doi ani. Oprescu. În 2008, am candidat iar. M-a convins un prieten sociolog, care mi-a explicat că o să câştig.

Despre familie

Aţi avut o relaţie specială cu tatăl dumneavoastră.

Am avut, pentru că s-a stins mama înaintea lui. Din cauza asta a devenit specială. Şi-mi pare rău că a devenit specială spre bătrâneţe. Spre bătrâneţea noastră.

Au rămas lucruri pe care nu i le-aţi spus?

Nu. Au rămas lucruri pe care nu le-am făcut la timpul lor. Nu i-am spus de mai multe ori cât de mult ţin la el. Chestia asta încă mă frământă. N-aveam timp să vorbesc. Eram ocupat, ca un bou. Nu-l băgam în seamă. Nu mai forţa nota. Nu mai zicea nimic. Înaintea mai spunea: “Bună dimineaţa!”, “Ce faci?”, nu ştiu ce… Şi se termina. Seara la 11, striga de sus, din cameră: “Gata, ai venit?”. “Am venit, tată. Bună seara!”. N-a fost aşa în ultimii ani. Dar n-a fost aşa din cauza bolii. Târziu, în orice caz. Am fost un bou. Asta nu înseamnă că nu rămân amintirile.

Ce vi se pare cel mai greu în viaţa fără el?

Mi se pare greu că a dispărut mama, a dispărut tata. Îi apreciem când nu mai sunt. Am fost fericit toată viaţa că l-am ştiut acasă. L-am ştiut că are grijă de fii-miu. I-am mulţumit pentru asta. Mai mult decât a crezut el vreodată că pot să-i mulţumesc… În gând. Şi mă opream. Nu stăteam la poveşti cu ei: nu le povesteam viaţa mea. Nici ei, la rândul lor, nu erau aşa în familie. Niciodată el nu ne-a vorbit nouă, copiilor, de greutăţi. Nici eu nu le-am vorbit. Ştia că mă doare. Ştiam că-l doare, când spălau ăştia cu mine pe jos.

Aţi vrut ca fiul dumneavoastră să devină doctor?

Da. Ca orice părinte care ştie cum e  la bătrâneţe, îmi plăcea mult ideea să ştiu că am pe cineva care are grijă de mine. Poate asta e singura dovadă de egoism. Am făcut în aşa fel încât să-l fac să-i placă. Fără să forţez nota.

Mut un pic cadrul: sunteţi divorţat de soţie. Pentru doi oameni care au hotărât că sunt incompatibili, aveţi o relaţie foarte bună.

Acum, uite, îmi aduc aminte că, de două ori în viaţă, am invidiat. O dată pe ăia, când eram puşti, cu fetele. Şi după aia, am trecut la altă forma de invidie. Îi invidiez pe cei pe care îi văd de vârsta mea, ţinându-se de mână. Am să mă explic. N-am râs niciodată de bărbaţii pe care îi loveşte năluca după 45 de ani. Pentru că nu e de râs. Iubirea după 45 de ani, la bărbaţi, când îi loveşte, poate să înceapă cu ce vrei tu. Chiar şi cu sexualitate. E endorfină. E o iubire care nu se compară cu cea de la 20 de ani. Am avut multe exemple, mai ales în lumea mea, în lumea medicală. Mă întorc la ce m-ai întrebat. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au ştiut să-şi păstreze o familie unită. Acum 20 de ani, nu vorbeam aşa. Acum îmi dau seama că n-am ştiut să o transform, pentru că orice iubire se transformă într-o mare prietenie. Şi gata. N-am ştiut. Dar am încercat să compensez. Şi pentru Mircea, pentru fii-miu, şi pentru soţie. Am încercat să compensez. Fiind prezent şi când trebuia, şi când nu trebuia. Dar era semnul că am grija lor. Pe măsură ce niciunul dintre ei nu mi-a mai cerut nimic, tot mai mult îmi venea să mă dau cu capul de pereţi şi să găsesc ce le face plăcere. Şi motivul principal pentru care am divorţat… Îţi spun eu de ce: că s-au băgat socrii, bă.

Ca de obicei.

Nu ca de obicei. Că sigur se bagă, dar nu la nivelul ăsta, sa ma cupleze cu jumătate din Bucureşti. Exagerat. Mult prea exagerat. Şi mă mai durea o chestie. Numai cu nasoale mă cuplau. Aveam 17 ani de căsătorie, băi. N-a venit una la nevastă-mea, că „Doamnă, că mi-a promis, mi-a zis că nu ştiu ce”…

Sau poate nemulţumită să fi fost.

Nu-mi scoateam o dată verigheta de pe deget! N-am fost, băi, îngerul de pe dric. Dar nu am deranjat pe cei de-acasă o dată. M-a ajutat Dumnezeu, recunosc. Plus că nu mai aveam timp. Şi asta a fost. I-au băgat neveste-mii asta în cap şi gata. Secretul bunelor relaţii e ca am crescut şi am îmbătrânit acum împreună. Mă refer la mine şi la nevastă-mea. Fără să stăm împreună.

Ca bunic, cum sunteţi, domnule Oprescu?

Sunt cam d-ăsta, cu faţă de spart mingea la copii când vine peste gard. De ce? De ani şi ani, mă văd o dată la o lună. Cel mai tare m-a durut când fata lui frati-miu, avea cinci ani atunci, a ieşit la plimbare cu taică-su. Stăteam unul lângă altul. A trecut prin faţa casei mele şi zice: “Aici stă prietenul lui Papu!”. Papu, adică taică-miu. Eu nu eram unchiul, eu eram prietenul lui Papu. Zic: „Ce-i asta, bă?!”. Eu ştiu care sunt măsurile pe care trebuie să le iau şi le iau, dar n-am timp. Şi să-ţi mai zic ceva. N-am nici răbdare. Cu Mircea aveam răbdare, cât de puţin am stat cu el. Acum, cu nepoatele, cu fetele lui Mircea, una te trage de picior, alta e pe ceafă. E OK. Dar cinci minute. După aia începe: „Dar să-ţi arăt cum dansez!”. “Vai, ce frumos dansezi!”. După aia: “Dar tu nu eşti atent la mine!”. Sau: “Dar tu unde te gândeşti?”. Ma mai ia fii-miu la rost ca n-am rabdare, dar adevărul e că sunt foarte mândru de mine. Mă întorc din parc, la vârsta mea, cu numere de telefon. De la mame. „Domnul doctor!”, “Domn’ primar!”… “Sărut mâna!”.

Ultima întrebare

Sunteţi politician, totuşi. Şi toate lucrurile acestea pe care mi le povestiţi, oamenii le trec prin următorul filtru: băi, ăsta chiar aşa e?!

Păi la mine e pe bază de dovezi, dom’ne. La mine e simplu. Ăia care s-au sculat de pe masa de operaţie şi au plecat acasă sunt dovezi vii. Am lăsat două spitale care se învârteau după soare. Am spus că fac aia. Fac aia. Fac aia. Le-am făcut!

 

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Sorin Oprescu at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: