Interviul cu Bobby Păunescu

March 9, 2012 § Leave a comment

Am obiceiul de a mă tot întâlni cu oamenii cu bani ai ţării. Defect profesional. De fiecare dată am plecat cu această concluzie: că ideea de om bogat e relativă. Oamenii sunt bogaţi în măsura în care au ştiinţa de a se bucura de ceea ce au. E un exerciţiu complicat, acela de a-ţi lipsi încrâncenarea, de a-ţi păstra un tip de naivitate în atitudine. Un tip de viaţă în discurs. Un fel de bucurie de-a găsi scenarii importante. Aşa mi s-a părut Bobby Păunescu la prima vedere.

 

Despre el

Pentru ce eşti celebru?

Nu sunt. E un cuvânt pe care trebuie să-l folosim mai atent.

E prea vehiculat.

Se banalizează.

Public vorbind, cum crezi că eşti cunoscut? Ca ce?

În primul rând, ca fotbalist ( râde).

Da. Ai multe ipostaze cu care poţi fi identificat.

Se întâmplă atât de multe lucruri în viaţa publică încât n-ai timp să te gândeşti la aşa ceva. Trebuie să-ţi vezi de treabă. Să-ţi urmăreşti visele şi să-ţi vezi treaba ta. Şi cu noroc, sigur. Atunci se întâmplă lucrurile. Te duci la Veneţia. La Berlin. Mai iei un premiu. Ca să ajungi acolo, proiectul trebuie să aibă un parcurs de ani de zile. Nu-ţi garantează nimeni că nu munceşti degeaba.

Sesizam că nu te-a înregimentat nicio ţară.

Sunt un emigrant. Chiar vorbeam cu Monica acum câteva luni, mă întreba care e casa la care mă refer ca fiind a mea. Îmi e foarte greu să spun. Nicio casă nu am locuit-o mai mult de şapte ani. Îmi e foarte greu să spun că asta e casa în care am crescut.

Păi şi ţi-a fost bine aşa?

Foarte bine. M-a ajutat să mă integrez în ceea se întâmplă în lume astăzi. Trăim într-o lume în care globalizarea se întâmplă, cu bune, şi cu rele, dar cu viteză. Mâine plec la Beijing. Se întâmplă o chestie curioasă. Mă simt acolo ca la Bucureşti.

Ai trăit în Italia până la 10 ani. Cu ce amintiri ai rămas?

Cu foarte multe. Culorile. Gusturile. Când sunt în Italia beau o băutură pe care o găsesc doar acolo. Un fel de ice tea. Când beau ceaiul acela se deschide parcă un arc în timp. Apoi, să creşti într-o ţară unde sunt 50% din monumentele de artă ale lumii, să creşti printre ele, te dezvoltă într-un anumit fel.

Te-ai întors apoi în România.

Perioada comunistă, şcoala generală şi liceul. N-am prins mulţi ani. Nu mi-a lipsit nimic. N-am simţit apăsarea sistemului. Şi şansa a fost ca lucrurile să se schimbe exact când începeam să mă gândesc la viitor. Pe la 14 ani, s-a deschis lumea.

Apoi ai plecat în Elveţia. O ţară rece. Nu pari aşa.

Dar e o ţară care m-a pus la punct. Venind din România, unde lucrurile erau aproximative, trei minute de întârziere erau multe.

Ulterior ai descoperit America.

Îmi e greu să cred că poate merge cineva la New York şi să rămână neatinsi de ce vede. Acolo se vede că e o comunitate de oameni care au vrut să obţină mai mult.

Spunea Octavian Paler că acolo e loc pentru oricine şi orice, mai puţin eroi şi sfinţi.

Da. Trebuie văzut în ce context.

Îmi place să văd contextul în care se construieşte firea omului. Retrospectiv, de la cine ai furat, în felul tău de a deveni?

Fiecare etapă a vieţii a avut oamenii ei. Şi părinţii au avut rolul lor. Am avut şansa să cresc într-o familie unită. Ai mei urmează să sărbătorească 46 de ani de căsătorie. Chestiunea aceasta mi-a dat o stabilitate, pe lângă partea materială, de care cu siguranţă avem nevoie. Fără discuţie, părinţii au fost modelele mele.

Tatăl tău mi s-a părut un om rigid.

Din contră. Nu avea dezvoltat simţul acesta al PR-ului. Şi chestiunea aceasta l-a afectat ca imagine publică. Am luat bătaie o singură dată de la el. Şi faceam multe…

Despre bani

Există un nivel financiar la care poţi să te simţi suficient de bogat?

Nu ştiu ce să-ţi spun. N-am ajuns acolo. E bancul acela celebru, în care un bogătaş ajunge pe o insulă unde întâlneşte nişte băştinaşi. Ăştia pescuiau. Îi adună şi le zice o idee: “Nu vreţi să vă adunaţi să facem o firmă, să vindem peştele ăsta? Cu banii ăia cumpărăm bărci mai mari şi mergem pe mări mai îndepărtate. O să avem pieţe mai mari, o să vindem mai mult, şi mai mult. O să ne luăm vapoare şi mai mari. O să facem miliarde”. Şi ăia întreabă: “Păi şi cu banii ce facem?!”. La care ăsta zice: “Vindem afacerea şi trăim în insule liniştiţi”. Şi ăştia se uitau miraţi, că asta făceau deja.

Cu cât creşte statutul tău social, cresc proporţional şi aşteptările.

Problema pe care o vedem la tot felul de celebrităţi e că presiunea socială devine foarte mare. Societatea cere mai mult. E important să ajungi la un echilibru cu tine însuţi, ca să te raportezi bine la presiunea asta.

Când ai simţit că ai devenit un om bogat?

Niciodată. Dacă intrăm în comparaţii, sigur că sunt mai bogat decât unul mai sărac decât mine. Nu pot decât să mulţumesc celor care-mi oferă, forţelor divine şi părinţilor. N-am simţit niciodată că sunt bogat. Dar am simţit că sunt binecuvântat.

Ai fi putut să trăieşti ca un om relaxat financiar. Ai fi avut această oportunitate. Şi totuşi ai avut tot timpul o nelinişte de-a face ceva. De unde vine?

Sincer, sunt momente când îţi doreşti chestia asta, când sunt foarte multe lucruri de făcut, când vezi că nu mai ai timp. Sunt momentele acestea şi sunt cele în care vrei să construieşti. Din fericire, cele din urmă sunt mult mai multe.

Ai depăşit perioada extravaganţelor?

Am avut şansa de-a le avea la vârsta la care trebuie. Am trecut prin ele. Ştii, mă uit la pozele de la 16-17 ani şi-mi dau o senzaţie aşa… Mă sperie puţin. Mă gândesc uneori: „Bă, dacă aş fi avut eu aşa un copil…”. Dar astea sunt normale până la urmă şi trebuie să se întâmple. Dacă se întâmplă mai târziu, intri într-un dezacord. Ceea ce vedem. Devii caraghios fără să-ţi dai seama.

Îţi aduci aminte o extravaganţă?

La 18 ani, cu primii bani pe care i-am făcut, mi-am luat un Porsche. Nu sunt un fan al maşinilor. Am vrut să-mi iau unul ca să mă duc cu ele pe la terase, să mă vadă fetele în el şi aşa mai departe…

A folosit?

A folosit. Aveam 18 ani, mai ales în 1994, în anii aceia îţi dai seama. Dar am avut ceva probleme. Eu nu mă bucuram de maşină, nefiind un împătimit al lor. Devenise un chin. Nu ştiam pe unde s-o parchez, să nu mi-o fure, să n-o spargă. Nici nu prea-mi plăcea s-o conduc. Bine, n-am nimic cu Porsche-ul în general, dar eu am nevoie de o maşină comodă, să meargă aerul condiţionat, să se audă o muzică şi să mă ducă dintr-un punct în altul. Restul nu mă interesează, dar de asta mi-am dat seama mai târziu.

Despre filme

Pasiunea ta pentru filme poate fi trecută tot la extravaganţe?

Dacă era trecătoare, da. Doar că eu am început prin 2004. Apoi mi-am dat seama că-mi place tot mai mult. Prin 2007 am aprofundat-o. De-asta nu-i judec pe cei care găsesc fericirea într-un iacht sau într-un avion sau cine ştie în ce.

Joci mai bine ca producător de filme sau ca regizor?

Asta e o întrebare dificilă. Foarte greu de spus. Dacă e să judecăm după ce-am făcut, sigur, producător e mai uşor de răspuns. Toate filmele pe care le-am produs au mers la festivaluri importante. Ca regizor, m-am exprimat, ca să zic aşa, doar în două filme. Într-un scurt metraj şi într-un lung metraj.

Actor?

Încă nu. Poate o să experimntez. Dacă voi simţi că pot s-o fac, am s-o fac.

Toate filmele în care ai fost implicat au avut o tentă pesimistă.

Viaţa nu e aşa? Cum se termină? Se termină optimist? Asta e. Dar visul meu e să scriu o comedie. Dar o comedie de succes. Să merg pe stradă şi să aud puştii dându-şi replici din filmul acela. Ca regizor propui o lume. În funcţie de cât de bine e alcătuită, omul intră acolo sau nu. Ea trebuie să aibă un început şi un sfârşit. Viaţa are un început şi un sfârşit. N-am văzut cum arată lucrurile după. Din ce ştim, dăm interviuri într-o cameră de aşteptare. Viaţa se petrece într-o cameră de aşteptare în care ne umplem timpul.

Îţi spun o întrebare la care ţin foarte mult: care e filmul cel mai apropiat de viaţa ta?

Mă gândesc acum la “Cast Away”. Singur, pe insulă, mă atrage ideea. A fost o chestie amuzantă când Monica ştia că-mi place filmul ăsta şi a jucat într-un scenariu similar. A jucat în „Lost”. Mă regăsesc foarte tare în scenariul acela, deşi nu sunt o fire singuratică, am foarte mulţi prieteni şi oameni la care ţin.

În vine în minte Leonardo DiCaprio, în rolul lui Howard Hughes, miliardarul acela devenit regizor…

Tatăl lui Nae Caramfil, criticul Tudor Caranfil mi-a zis asta la o conferinţă de presă de la „Francesca”: că sunt Howard Hughes al României. Dacă e să aleg un film, rămâne „Cast Away”. Perioada de pe insulă.

Care e următorul film pe care vrei să-l regizezi?

Sper să reuşesc să-l fac în toamnă, se numeşte „Gioconda”. Va fi un film într-o limbă străină.

Va juca Monica?

Mi-aş dori foarte mult.

Despre familie

În regia vieţii tale, ce elemente ai adăuga?

Să încerci ca cei de lângă tine să trăiască veşnic. Nu e asta frica cea mai mare? La urma urmei, ce ne dorim e ceva ce vine să rezolve o frică. Asta e frica cea mai mare, ca cei la care ţin să nu mai fie lângă mine, fie că dispar, fie că se schimbă.

Dar un copil?

Mi-aş dori foarte mult şi sper să se întâmple cât de curând.

Scenariul părinţilor tăi, spre care ai privit cu simpatie, 46 de ani de casătorie, e mult diferit de cum ţi-ai construit tu viaţa.

Deocamdată. Ce trăim acum sunt anii ’30 de altă dată. Ştii cum se zicea, că anii ’40 sunt noii ani ’30. Tot ritmul acesta ne face să întârziem foarte mult deciziile astea. Mi-aş dori foarte mult şi probabil c-o să se întâmple. Cu şansă se întâmplă.

Aşa cum te-ai cunoscut şi cum v-aţi cunoscut, consideri că Monica Bârlădeanu e ultima ta poveste de dragoste?

Cu siguranţă. Vorbim astăzi, nu? Astăzi, da. Ştii ce se întâmplă mâine?! Astăzi asta simţim şi asta spunem.

Voi trăind mult timp, unul într-o parte, unul în alta, cum se micşorează distanţele dintre oameni?

Energetic.

Serios?

Da. Legătura e energetică. N-ai văzut oameni care sunt împreună de 20 de ani şi parcă s-au cunoscut ieri sau parcă nici nu s-au cunoscut?

Eu cred că în chestiunea aceasta intervine şi Dumnezeu. În felul în care doi oameni pot să se iubească 47 de ani, ca să ne întoarcem la exemplul părinţilor tăi.

Dumnezeu intervine atunci când le dă minte să poată să treacă peste barierele puse de viaţă, de destin.

Până la urmă, scenariul ăsta rămâne, să trăieşti în cât mai multe locuri, în cât mai multe ţări.

Da, chiar îmi place. Şi şansa e că şi Monicăi îi place. Ea e Săgetător, eu sunt Fecioară cu ascendent în Săgetător, deci e cumva OK.

În timp ce mă gândeam la interviul cu tine, a început o melodie care-mi place. Holograf cu Angela Gheorghiu, „Nu mai e timp”. Şi cred că da, nu mai rămâne timp să iubim.

Dar ce frumos e!

Ce?

Să iubeşti. Poţi să iubeşti în fiecare secundă.

Cum e să fii îndrăgostit de cea mai frumoasă femeie din România?

Nu ştiu dacă e. Pentru mine e. Ce să-ţi zic? Norocos. Să ai şansa asta. Ideea nu e să fii îndrăgostit de cea mai frumoasă femeie din România, ci de cea mai frumoasă femeie pentru tine şi să ai şansa să fii cu ea.

Despe final

Finalul filmului e cel mai important?

Nu. Filmul trebuie să fie per ansamblu foarte bine calibrat. Poţi să şochezi cu un final bun, dar dacă filmul n-are consistenţă, se pierde şi moare. E ca un fel de mâncare. Un bucătar de trei stele Michelin nu lasă niciun ingredient să iasă la suprafaţă, ca gust. Gustul trebuie să fie armonios.

Dacă ai putea să-ţi regizezi finalul vieţii, cum ai face-o?

Nu m-am gândit. De altfel, dacă cineva s-ar gândi la asta la 37 de ani ar părea o problemă. Probabil că, dacă aş regiza, ar fi cu happy end.

Da, care ar fi happy end-ul? Asta e întrebarea, de fapt.

Happy end-ul ar putea să fie să transferi decizia faţă de personaj în mintea telespectatorului. Exact cum se termină „Francesca”. Fiecare duce povestea mai departe.

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Bobby Păunescu at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: