Momente & Schiţe

March 30, 2012 § Leave a comment

  • Una dintre problemele mele recente e că nu pot să mă opresc din a spune “exact”. Nu mai sunt  în stare să zic “da”. Sunt uşor depăşit de evenimente. Zic “exact” pe un ton dezinteresat şi superior. L-am auzit undeva şi mi-a plăcut. N-o să mă apuc acum să zic unde, dar e nenorocire cu el.
  • Ieşisem dintr-un interviu şi m-am oprit să iau nişte prăjituri. Un gest perfect justificat al omului care se întorcea acasă. E un tip de presiune ajuns într-o coadă de cofetărie. Trebuie să gândeşti repede. Să ai o dinamică a deciziei. Şi sub privirile nerăbdătoare ale oamenilor din spatele meu trebuia să spun că vreau o “albă ca zăpada”. Să stai aşa ca un om serios şi să spui treaba asta. Mai era şi un copil lângă. Ce-o crede şi ăsta despre mine. Pe ce ton să spun?! Că şi asta contează. “O albă ca zăpada, vă rog”. Toată anvergura mea aspectuală stătea să se prăbuşească. “Spuneţi vă rog!”. “Una d-asta… “. Şi-i arăt spre ea. Foarte precis, cu o mină uşor nervoasă. Asta se uită tâmp spre vitrină, apoi spre mine şi prăbuşeşte o întrebare: “de care?”. “D-asta, cum îi zice…”. Ea se uită spre mine, semn că înţelege despre ce e vorbă şi întreabă pe un ton ridicat: “Vreţi o albă ca zăpada?”. Şi aici vine momentul meu: “Exact”.
  • Mă tot sună unul cu un ton alert aşa, că e de la Aston Market. Prima dată am zis că e de la Aston Martin. Şi i-am zis că deocamdată nu e cazul. Apoi am  înţeles Aston Market. E ceva cu bursa. Băi începe ăsta să-mi turuie ce acţiuni au st ce a crescut. Zic bă nu mă interesează. El continuă. Staţi domne că să vedeţi că e aşa că pe dincolo. O ardea gen Gordon Gekko. Abia l-am potolit. Eram cu Columbeanu într-un interviu când îi sună telefonul. Răspunde şi începe să înjure. “Domne, v-am zis să nu mă mai sunaţi?! Vă reclam la poliţie!”. Închide şi-mi zice: “Unii de la Aston Market, mă tot sună”. Ieri îmi sună telefonul. Eu răspund entuziast, mai ales când nu conosc numărul. Că poate fi cel mai important telefon din viaţa mea.”Bună ziua domnul Buzăianu! Suntem de la Aston Market!”. “Voi nu sunteţi sănătoşi la cap?!”, l-am întrebat eu, chiar luând în calcul varianta. La care el se repliază: “înţeleg că nu sunteţi pregătit să investiţi”, zice el. Şi credeţi că-i zic eu… ? “Exact!”.
  • A venit azi Alina la redacţie. Şi ce credeţi că-mi zice: “M-a strâns de gât aseară Mickey Rourke în Gaia!”. Atât.
Advertisements

March 29, 2012 § Leave a comment

Mai am zile d-astea

March 29, 2012 § Leave a comment

…când mă apucă lehamitea. Când sunt sătul de “succesuri” imbecile înconjurătoare. Bă eu orice am făcut în viaţa asta am fost expus unor rigori trecute de ridicol şi înghesuite în absurd. Senzaţia era că urmează să mă trimită pe Lună. Oricine m-a angajat să fac orice în media, bă dacă nu m-a testat. Dacă nu a oprit timpul în loc puţin , să vadă dacă ştiu să-i dau drumu.  A trebuit să merg puţin şi în mâini, că cine ştie. Poate e nevoie. “Da să exprimi idei spunând cuvintele de la sfârşit spre început ştii?”. Şi e un reflex firesc. Să ştii pe ce dai banii. Nu asta e problema. Altceva mă scoate din minţi din când în când. Realitatea pe care o lucuiesc mă înconjoară de exemple halucinante. Văd oameni înregistraţi de salariu, de funcţie, de percepţii, ca fiind tari de tot. De succes. Şi stai de vorbă cu unul d-ăsta. Sau îl auzi  la televizor. Şi uneori am senzaţia că se învârte Pământul cu mine. În jurul soarelui bineînţeles. Unde sunt rigorile alea care orice aş vrea să fac se ridică monstruos înaintea mea?!

Am fost şi eu reporter pentru vreo două televiziuni. De la felul cum stau, până la felul cum întreb, imediat se consemnau nemulţumiri. Că trebuie mai aşa. Sau mai aşa. Sau din nou, că era bine. Şi tot aşa. Îi văd p-ăştia de sunt reporteri acum. De mulţi dintre ei te miri că reuşesc să nu scape microfonul pe jos. Am fost producător de emisiuni. Vorbeam cu cei care-mi erau şefi despre oamenii pe care trebuie să-i aducem. În viaţa mea nu mi-aş fi închipuit că unul dintre cei care m-au angajat, m-ar fi considerat normal la cap dacă-i aduceam un invitat dintre ăştia care se învârt acum pe la toate televiziunile ca imbecilii în jurul imbecilităţii.

Şi cam orice am făcut, şi nu sunt puţine, trăiam senzaţia reuşitei. Şi apăreau unii, a căror calitate unică şi absolut motivantă era că ştiau să meargă pe stradă 10 minute consecutiv. Şi lumea în jurul lor aplauda chestiunea. “Domne tari de tot. Uite-te şi tu cum nu se împiedică. 10 minute de mers pe stradă. Nu lovesc pe nimeni. Ba uneori reuşesc să ridice şi capul din pământ. Şi merg privind înainte. Tare de tot. Să-i angajăm. Îi facem redactori şefi. Îi facem reporteri, producători de emisiuni. Îi facem prezentatori. Eu par că trăiesc o altă lume. Cu alte aşteptări. Şi alte sensuri. Dacă m-aş angaja la emisiunea lui capatos, brusc ar redescoperi pretenţiile şi invitaţii importanţi.

What u don’t know

March 26, 2012 § Leave a comment

What u don’t know  won’t hurt u. It will kill u. Zicea Woody Allen în Anything Else. Cam toată imbecilitatea în lume e insinuată în felul omului de a fi, pe neştiinţa lui.  Şi se construiesc tot felul de realităţi pe care omul le asumă entuziast întrebuinţându-se de câteva minime argumentaţii superficiale. Eşti capabil de orice, atâta vreme cât sunt elemente suficiente care să-ţi suspende relaţia cu conştiinţa. Con-ştiinţa. Ştiinţa lucrurilor pe care o ai tu împreună cu Dumnezeu.

Fiecare om vrea sa fie liber in viata, dar toti fug de consecintele libertatii lor. — Mircea Eliade

Una dintre cele mai spectaculoase manifestări ale devenirii imbecile a oamenilor e avortul. Capacitatea unei mame de a-şi omorâ copilul, pe care tot neştiinţa ei l-a făcut, e felul fabulos în care omul îşi concurează limitele cretinismului. Procedura se numeşte “întrerupere de sarcină”. Denumire ştiinţifică. Toată catastrofa e argumentată de o banalitate. Atât îi e suficient omului să-şi omoare copilul. Senzaţia că încă acesta nu există. El e şi nu prea e. Pentru că omul se raportează doar la ce vede. Procedeul struţului de a rezolva treaba. Din primul moment el este. Şi se dezvoltă. Pe principiul acesta putem trata şi un copil de o lună în comparaţie cu unul de 10 ani. Omul în felul lui superb de a fi ridicol poate fi convins cu puţină pricepere că nici la o lună copilul nu prea există. Asta cu avortul e o mare afacere a lumii. Iar lumea îşi merită toată devenirea imbecilă în care trăieşte. În care trăieşte în senzaţia că evoluează.

Dana a fost sâmbătă la um meeting împotriva avorturilor. A dat un interviu la o televiziune. A fost activă, mi-a plăcut de ea. Cu foarte mulţi ani în urmă, mama bunicii mele şi-a programat o “întrerupere de sarcină”. În seara înaintea “procedurii ştiinţifice” a visat-o pe Fecioara Maria. S-a dus şi în ultimul moment a coborât de pe masa unde urma să se efectueze ştiinţifica procedură. La câteva luni distanţă s-a născut bunica mea.  20 şi ceva de ani mai târziu mama. Şi după încă 20 şi ceva eu.

 

 

March 23, 2012 § 2 Comments

Ryan Gosling

March 22, 2012 § 1 Comment

Apreciez calmul de tip Ryan Gosling. Am o admiraţie configurată în mulţi ani pentru tipologia asta de raportare la viaţă. O mai găseşti la Robert Redford. Pare versiunea lui prezentă. Îmi plac oamenii care par că ştiu ce au de făcut. Întotdeauna, formulat sau neformulat, am privit cu invidie spre calmul venit din felul omului de a ştii ce are de făcut. Care domină contextele în care se poziţionează. Omul nu neapărar sigur pe el, cât calm. Chiar şi-n timpul prăbuşirii. Să te prăbuşeşti calm. Am învăţat să apreciez treaba asta. Îmi place Ryan Gosling, cum îmi plăcea Robert Redford.

Ryan Gosling: All my characters are me. I’m not a good enough actor to become a character. I hear about actors who become the role and I think ‘I wonder what that feels like’. Because for me, they’re all me. I relate to these characters because aspects of their personality are like me. And I just turn up the parts of myself that are them and turn down the parts that aren’t.

Home News Feed

March 21, 2012 § Leave a comment

Ca gest reflex deschid home page-ul facebook-ului. Şi năvălesc manifestările celor pe care virtual i-ai îngăduit în jur. Înveţi din treaba asta importanţa oamenilor pe care îi treci la prieteni. Facebook-ul ca reconfigurare a realităţii. Senzaţia că ai 1000 de prieteni e cea de balamuc. Nu-i cunosc pe toţi pe care i-am acceptat ca prieteni. Exact aşa e în viaţă. Produci confuz suprapunerea dintre cunoştinţe şi prieteni. Când devin cunoştinţele prieteni? În medie niciodată. Am aproape 600 pe facebook. Dezavantajul imediat pe care chestiunea îl determină e că involuntar neglijezi oamenii ale căror acţiuni au o relevanţă pentru tine.

Năvălesc pe news feed acţiunile oamenilor fără un rost definit în viaţa ta. Şi atunci e momentul în care socoteşti că trebuie să-ţi setezi viaţa virtuală un pic. Gest omolog celui din realitate. Să reglementezi un pic relaţiile cu cei pe care, uneori nefiresc, îi treci în schema prietenilor.

Şi ăsta e pasivul cu care vine în viaţa ta celebritatea. Mă uit la starurile ţării. Mii de prieteni. Intenţia de a le reglementa importanţa fiecăruia pe home page e în proximitatea nebuniei. Şi atunci se construieşte tentaţia revenirii la intimitate. La liniştea anonimatului. A vieţii duble. Îţi faci un fan page. Unde se întâmplă nebunia minţii. Şi-ţi mai faci un profil unde selectezi isteric prietenii. Scindarea vieţii produce întrebarea… care eşti tu? Şi reflex intervine răspunsul… “mai contează?!”.

Una dintre lecţiile frumoase ale celebrităţii e cea în urma căreia înveţi să te bucuri de anonimat. Şi corelativ ăsteia, facebook-ul, ca o reconfigurare a vieţii, ca viaţă în miniatură, te educă importanţa oamenilor pe care-i îngădui în jur. Îţi explică ce important e să fii printre ai tăi. Cred că un om e foarte bine reprezentat de pagina de news feed a profilului de facebook. Ca un stop cadru pe realitate, îi spune zilnic în primul rând lui ceva despre el. Ca o evaluare zilnică a ceea ce eşti sau urmează să devii… .

Where Am I?

You are currently viewing the archives for March, 2012 at Mindfields.