Frumosul interviu cu Dan Negru

February 20, 2012 § Leave a comment

Lumile lui Negru

Ai intrat în a doua parte a vieţii tale?

Nu. N-am ieşit din adolescenţă. Am coşuri pe faţă. N-am idee cum e cu vârsta.

Care sunt diferenţele importante între cel care eşti acum şi cel care erai acum 15 ani, când ai început?

E o cu totul altă lume. Când am început încă aveam reminiscenţele monedelor de trei lei cu care sunam de la telefoane publice. Acum am un pătrat pe care e un măr muşcat şi de pe care pot să vorbesc la telefon oriunde. Asta zice tot.

Sunt două lumi diferite la care te-ai adaptat.

Paradoxul e că acum trăiesc în alte două lumi. Lucrez în Moldova, unde fac două emisiuni în prime time. Trăiesc pe două simuri diferite. Mă suni tu, să facem un interviu pentru OK!. Închid cu tine, mă sună unul de la un ziar din Moldova.

În lumea asta, faţă de cea de acum 15 ani, nu ai senzaţia că s-a pierdut ceva important?

Am o poză care m-a impresionat foate tare, celebră în toată lumea. Sunt nişte muncitori care construiau atunci Rockefeller Center. Stau pe o bârnă la etajul 69 şi mănâncă. Acum, în Anglia, au încercat să refacă acea fotografie, într-un turn, la acelaşi etaj. În fotografia veche, unu fuma o ţigară, altul beau un whisky. Acum n-au mai avut voie. Au imitat fotografia, dar cu centuri de siguranţă. Totul e plastic.

 

Ai fost la fel de fericit şi într-o lume, şi în cealaltă?

Nu sunt foarte conectat la ele. Mă hrănesc, dar nu mă întreţin în viaţă.

Ai o bună dispoziţie inumană. Aş vrea să stabilim şi un moment important în care n-ai putut să-ţi mai montezi tipul acesta de bună dispoziţie.

N-am mai povestit-o. Cel mai complicat moment de televiziune din viaţa mea a fost ziua în care am filmat o emisiune de sâmbătă seara, difuzată de Antena 1. Se numea “Secret Talent”. O echipă uriaşă în spate. O emisiune în care vedetele făceau lucruri neobişnuite. Luni era programat platoul de filmare, iar duminică seară a murit bunica mea, la Timişoara. Pe mine bunica m-a crescut. Nu puteam să anulez emisia. Am stat la filmare. Bunica era acasă. N-am putut să râd. Am spus în filmarea aceea că e prima emisiune a mea pe care bunica n-a văzut-o. Ea mi le văzuse pe toate. Se uita şi la reluări. Nu înţelegea nimic. Da se uita să-şi vadă nepotul.

Succesul lui Negru

Mă uit spre viaţa ta, care e un succes.

Fiecare viaţă e un eşec. Se încheie la un moment dat cu un eşec. A zis-o Sartre.

Mă uit la succesul tău de acum, îmi pare totul simplu şi mă întreb: „Ce-o fi, băi, aşa de greu?!”

E o carte a lui Pleşu, despre lucrurile frumoase pierdute ale vieţii. Şi are dreptate. Mai sunt lucruri frumoase. Pe cuvânt! Eu fac parte dintr-o breaslă care a pervertit frumosul. De 20 de ani încoace are această menire…

Voiam să te întreb ce e cel mai greu în montarea succesului acesta?

Ştii care e chestia, Radu? Mai predau pe la şcoli. Mă mai cheamă. Toţi vor faima. Vor să devină celebri. Şi nu există un secret. Există doar victorii din pas în pas. Ştii de ce divertismentul din România a pierdut? Pentru că televiziunile din România n-au avut răbdare să crească prezentatori. Şi pentru că prezentatorii crescuţi n-au avut răbdare să rămână în televiziunile respective. S-au aruncat întotdeauna spre altceva. Atunci, secretul reuşitei e să ştii să stai liniştit în camera ta. Mie mi s-au deschis multe uşi, unele în spatele cărora erau bogăţii mari. Mi se spunea că tot ce văd acolo e al meu. Am închis uşile. Secretul e să nu-ţi doreşti alte camere. Ce face Negru? Ţipă, dă din mâini, râde. Ăsta e drumul meu. Când mă duc la un concert AC/DC vreau să aud chitară puternică. Ţi-ar plăcea să-i vezi cântând la vioară? Lumea când vine trebuie să ştie la ce vine. Oamenii trăiesc din branduri azi. Televiziunile şi prezentatorii care-şi pierd brandul se numesc eşecuri.

Vorbim despre succes şi despre vieţi construite frumos. Şi mă gândeam la prietenul tău, Şerban Huidu. Cât de fragil e totul.

Doamne fereşte! Viaţa e o fragilitate. Da, ratarea şi succesul merg pe aceeaşi bârnă. Temeri..

Eraţi prieteni. Sunteţi?

Suntem.

Ai mai vorbit cu el?

Cum să nu. Am certitudinea că Şerban e un tip puternic. Şi am certitudinea că are în jur o familie puternică. Are forţa familiei care-l susţine. Are doi băieţi extraordinari. Familia o să ştie să facă un zid în jurul lui. A fost totdeauna un tip familist. Mă ţinea şi mă ţine la telefon minute în şir să-mi povestească de copii. Despre cum este şi tot aşa. Eu am o fetiţă, vine şi un băieţel acum. Îmi povesteşte despre cum e să ai băiat. Facem schimb de opinii. Îi dă puetere. Îl simţeam cum se schimba când vorbea la telefon despre copii. Şi înainte, şi acum.

Ce temeri ai, Dan?

Dacă mă duci în zona de frici grave, mă scoţi din zona mea de divertisment uşor şi trecător. Aşa că lasă-mă în zona mea. Şi lasă-mă să răspund că marea mea frică e să nu ajungă benzina la 6 lei.

Eu am tot încercat să te scot din şablonul ăsta în care intri constant.

Şablonul ăsta pe mine m-a salvat în carieră. Şablonul acesta i-a salvat pe Aerosmith în carieră. Dacă AC/DC cânta în anii ’80 hard rock, în ’90 ar fi cântat rap şi în 2000 lambada, azi n-ar mai fi strâns 80.000 de oameni în Piaţa Constituţiei din România. Şablonizarea e salvarea unui brand.

Când te-ai simţit insuportabil?

Insuportabil mă simt în şedinţele de redacţie. În platourile de televiziune. Dacă vorbeşti cu oamenii din jurul meu, mulţi or să-ţi spună că sunt insuportabil. Şi sunt! Mulţi zic, cu preţuire, că sunt tipi rigizi sau mai ştiu eu ce. Eu nu. Eu o spun depreciativ.

Mă şi enervează ideea asta a omului care are tot ce-şi doreşte. Idilică. Face ce-i place. Soţie. Copii. Casă. Totul OK. Ceva trebuie să lipsească. Îţi lipseşte ceva?

Toate astea sunt câştiguri făcute pas cu pas. Sunt redute câştigate greu. Privind în urmă, îmi lipseşte un drum mai lin, cu care să le fi câştigat pe toate astea. Mi-ar fi plăcut să fi ajuns aici fără răni. Au fost… nu ţi le zic.

S-ar fi putut?

Da. E o societate bizară asta de azi. Totul e anormal. Nimic nu mai e predictibil. E haos.

Familia lui Negru

Şi în societatea asta vor creşte copiii tăi. Te simţi pregătit să fii tată? Te-ai îmbrăcat în postura asta?

Sunt mai multe societăţi. În Bucureşti e o societate. În Timişoara e alta. Pe noi, ca familie, ne bate mult gândul să ne întoarcem acasă.

După câţi ani zici asta?

După 11 ani. După anii aceştia, eu nu mă pot descurca prin Bucureşti decât cu GPS-ul. Nu cunosc străzile principale. Nu mă interesează. De cum am venit aici, mi-am propus să nu mă adaptez.

Şi cum vezi tu retragerea asta peste mulţi ani?

Nu neapărat peste mulţi. Pot să fiu activ şi de acolo. Lucrez în Chişinău de doi ani fără să locuiesc acolo. Ne bate gândul să ne întoarcem acasă. O văd pe fiica mea, pe Dara, şi pe băiatul meu, îi văd crescând într-un liceu nemţesc din Timişoara. Acolo am crescut şi eu, şi soţia mea, şi cam toată familia noastră. Acolo miroase a Viena.

Ei pleacă în lumea asta cu un avantaj faţă de plecarea ta. Pleacă dintr-un succes pe care tu l-ai conturat.

Succesul nu e transmisibil.

Mă fascinează lucrurile mari plecate toate de la un detaliu: întâlnirea cu soţia ta.

Timişoara… ani mulţi în urmă.

Ai avut certitudinea, în vreun moment din parcursul primelor întâlniri cu soţia ta, că ea va fi mama copiilor tăi?

Da. Au fost momente. Nu cred că atât de departe, adică mama copiilor mei. Dar am simţit tot timpul că va fi ceva mai mult decât o simplă întâmplare.

E greu să fii îndrăgostit de aceeaşi femeie atâţia ani la rând?

În relaţia de cuplu, dragostea e continuă. Dar peste ea, din când în când, se adaugă tot felul de alte sentimente. Sentimentul de dragoste pentru copii. Sentimentul de dragoste pentru toate pe care le-aţi făcut împreună. Sentimentul de dragoste pentru casa pe care aţi construit-o, la modul fizic, împreună. Dragostea fiind continuă şi peste ea adăugându-se toate acestea, nu e greu.Toate sunt amintiri care cimentează o viaţă.

Ce dezamăgire ai avut în postura de tată, până acum? Cum e faţă de cum credeai c-o să fie?

Dezamăgirile vin atunci când copii încep să articuleze lucruri, să-şi trăiască viaţa. Şi atunci când tu simţi că trăieşte altă viaţă decât cea pe care i-ai imaginat-o tu. Eu acum sunt în perioada în care îmi imaginez viaţa copiilor mei. Dezamăgirile o să înceapă în momentul în care eu o să descopăr că ea sau el au alte vieţi.

Vorbim despre proiecţii. Ai o idee pe care consideri că e mai important decât orice ca ai tăi s-o înveţe?

Sunt o grămadă de banalităţi, dar banalităţile fac un om pe de-a întregul. N-am obişnuit niciodată să fac planuri pe cale lungă. Habar n-am cum va evolua lumea când copiii mei o vor pricepe. Poate atunci va trebui să mă adaptez eu la ele.

Acum Dara face mai multă gălăgie ca tine?

Mi s-a întâmplat într-o parcare să ţipe şi mi-a zis cineva: „Negrule, în sfârşit  ţipă cineva mai tare ca tine!”.

Băiatului i-aţi ales nume?

Încă nu. Înclinăm spre ceva. Noi mergem pe nume româneşti. Credem că trebuie unul din prenume să fie de sfânt.

Doi copii sunt suficienţi?

Nu e matematică ideea de copil. Nu ţine de tine.

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Frumosul interviu cu Dan Negru at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: