Interviul cu Florentina Fântânaru

February 1, 2012 § Leave a comment

Sunt zâmbete pe feţele oamenilor care nu ştiu dacă ascund sau dezvăluie. Dacă vorbesc despre capacitatea lor de a nu arăta ce simt. Sau de a sim­ţi ceea ce e greu să arăţi. Florentina Fântânaru, prezentatoarea emisiunii „Dincolo de aparenţe“, le-a zâmbit pe ambele. Cu un an în urmă a trăit o suferinţă despre care a decis să vorbească pentru prima dată. Greu de înţeles capacitatea omului de a-şi păstra aparenţele în timp ce se străduieşte să-i treacă pe interlocutori dincolo de ele. Greu de înţeles puterea omului de a converti o mare suferinţă în zâmbet. Mi-a adus aminte de filmul despre viaţa lui Charlie Chaplin: secvenţa când el află că cea de care a fost îndrăgostit încă din co­pilărie a murit. Trebuie să coboare din tren, unde-l aşteaptă bliţurile, entuziasmul şi presa vremii. Cei de lângă îl întreabă „Ce facem?“. El le răspunde, apoi coboară: „Zâmbim!“.

Cumva ai un cult pentru trecerea dincolo de aparenţe.

Folosim măşti. Greu vezi dincolo de ele. Mie îmi place emoţia. O caut. Câteodată poate şi eu am emoţii exacer­bate. Vreau emoţie şi-n cuvinte, şi-n gesturi, şi-n atitudine.

Mi-ai părut un om sensibil. Foarte fragil.

Cred că e o aparenţă.

În ce moment al vieţii tale stăm de vorbă?

Într-un moment ca după un tsu­nami cred. Anul trecut, în februarie, cu două zile înainte de ziua mea, so­ţul meu s-a stins din viaţă.

După tsunami, în timp, lucrurile am văzut că se refac. Cum te reconstruieşti după aşa ceva?

Nu ştiu. Învăţ.

Nu ai soluţia.

Cred că o avem în ADN. Aşa ne naştem, să trecem prin tot felul de situaţii. Ştii, era ziua mea şi primeam telefoane şi SMS-uri. Eram la capelă, cu soţul meu, îl vegheam şi răspun­deam la SMS-uri şi la telefon şi le spuneam oa­menilor unde sunt.

Şi atunci tu crezi că viaţa e obligatoriu asamblată din momente de tipul acesta?

Nu mai am aşteptări, Radu. Cineva chiar m-a învăţat asta într-una dintre emisiunile mele. Cred că Gina Matache, mama Deliei Matache. Mi-a zis: „Florentina, mie mi-a fost bine când am învăţat să nu mai am aşteptări“.

Dezamăgirea e sfârşitul amăgirii.

E foarte adevărat.

Dar nu ştiu dacă viaţa e o amăgire. Nu ştiu dacă ea trebuie să fie trăită aşa.

Viaţa este ceea ce vrei tu să fie. E adevărat că sunt şi lucruri care nu ţin de voinţa noastră.

Spunea, la un moment dat, o altă invitată a ta, Adriana Trandafir, că nu contează ce ţi se întâmplă. Contează ceea ce înţelegi şi înveţi din ceea ce ţi se întâmplă.

Am învăţat. Asta am învăţat, să nu mai am aşteptări. E adevărat, uneori am avut nişte mo­mente în care nu-mi mai doream nimic. Nu ştiu cum îţi e ţie, dacă ai trăit aşa ceva vreo­dată…

Viaţa ta te-a dus cu trăirile la alt nivel. Nu suntem comparabili aici.

Îmi aduc aminte că soţul meu obişnuia să-mi aducă trandafiri. Am luat doi trandafiri şi i-am dus la el, la capelă, pe 11 februarie. Nu vrei să ştii cum poate să fie. În sfârşit…

De cât timp vă cunoşteaţi?

Am fost împreună opt ani.

Şi îmi spuneai că eşti în momentul depăşirii…

Nu cred că poate fi depăşit aşa ceva. Cred că cel mai important, în situaţii de genul acesta, e timpul. El le aşază. Nu le şterge, dar le es­tompează.

Am reţinut o replică dintr-un film, care spunea că dacă noi, cu toţii, suntem oameni, cu toţii cădem. Diferenţa dintre noi o face capacitatea pe care o avem de a ne ridica.

Nu ştiu dacă am căzut. Pentru că am un co­pil. Am un băiat care e motivaţia mea extremă. E vitalitatea mea. E esenţa a ceea ce am fost până acum. E concretă şi vizibilă. Nu cred că am căzut. Nu aş putea să fiu îngenuncheată şi să mă uit în ochii lui. Apoi, imaginează-ţi cum a fost când a trebuit să-i spun lui. Ia gândeşte-te. N-am mai vorbit cu nimeni despre asta, cu nimeni în public.

E o capacitate a ta pe care o privesc cu admiraţie.

Am vorbit cu prietenii, cu familia mea. Nu cred că e bine să nu vorbeşti.

Şi cum poţi să-i spui unui copil despre asta?

Cum poţi?! Te aduni. Din toate resursele pe care le ai, din tot ce însemni tu. El este viitorul tău, e perspectiva ta. Trebuie s-o creezi. N-ai cum s-o laşi să se deşire. Nu poţi să-l pui în faţa unui fapt atât de dur… că tatăl lui a murit. Dar i-am spus, cumva am reuşit să-i spun. Avea cinci ani atunci.

Tot ce s-a întâmplat a fost surprinzător sau a venit pe un fond de aşteptare?

A venit pe un fond de aşteptatre. Pe unde­va simţeam că se apropie ceva. Nu cred că mai pot vorbi despre asta.

Acum, când vorbim, consideri că lucrurile, în planul tău sentimental, mai pot fi remontate?

Nu ştiu ce să spun. Sunt oameni lângă mine care tot îmi zic. Şi asta e cel mai ciudat, că toţi care mă văd îmi spun lucrul acesta: „Lasă, că o să iubeşti din nou“. Mi se pare foarte ciudat. E primul lucru pe care-l aflu de la oameni.

E şi greu să spui aşa ceva.

E un gen de consolare penibilă. E ca şi cum nu te duce mintea la mai mult. Adică tu crezi că despre asta e vorba?!

Ce fel de băiat e copilul tău? Cum îţi pare la vârsta lui?

Îmi aduci aminte de o replică a doctoriţei lui: „Ăsta vă joacă la poker!“. Acum, eu una îl percep ca pe un viitor bărbat sensibil.

Am învăţat o întrebare de la tine. Am folosit-o şi o s-o mai folosesc. L-ai întrebat pe Ştefan Iordache când s-a plăcut cel mai puţin. Când te-ai plăcut cel mai puţin?

Cred că în momentele în care mă îndârjeam să nu fac lucrurile care-mi ieşeau în cale. Fă­ceam naveta Bucureşti – Galaţi. Acolo făceam o emisiune la televizor. Aici făceam una la ra­dio. Îmi era greu şi voiam să renunţ. Chiar şi acum, astea sunt momentele în care mă plac cel mai puţin. Cele în care mă demobilizez.

A mai fost un moment greu în viaţa ta: cel în care ai avut o sarcină dificilă.

Timp de o lună mă duceam zilnic la mater­nitatea Giuleşti şi doamnele asistente de acolo îmi puneau zilnic perfuzii câteva ore. A fost groaznic. Mă ţineam de pereţi. Nu puteam merge. Aveam 48 de kilograme şi eram însăr­cinată. Credeam că sunt bolnavă.

Şi ai avut atunci un moment în care te-ai gândit să renunţi…

Un moment de slăbiciune, pentru că sim­ţeam că nu mai pot.

Poate că ăsta e un moment mai potrivit întrebării „Când te-ai plăcut cel mai puţin?“.

Nu. Pentru că am fost om şi mi-am arătat vulnerabilitatea maxi­mă. Atunci doctorul mi-a dat forţă: „Nu eşti bolnavă! Nu e vorba despre asta! Aşa se cre­ează o viaţă!“. Poate şi asta a fost o încercare. Am avut posibilitatea să aleg. M-a în­cercat. A fost greu şi atunci am ajuns iar la o limită. Am crezut că mor, că ăla e sfâr­şitul, nu vrei să ştii cum e.

Şi, privind înapoi, ce importantă a fost decizia asta luată aşa atunci! Asta poate te-a salvat acum.

Da. Mă bucur că am reuşit să-mi arăt atunci puterea de a îndura.

De obicei îi întreb pe oameni care e principalul lucru pe care-şi propun să-l înveţe pe copilul lor. Pe tine te întreb invers: care e principalul pe care l-ai învăţat de la copilul tău?

Cred că e vorba de toleranţă. Vedeam lucru­rile în alb şi negru. Dragoş m-a învăţat să fiu mai dulce. Mai domoală. Mai lină. Mai afec­toasă. Să poţi să le scoţi pe acestea din tine, să poţi să faci exces de ele.

Care e cel mai frumos lucru pe care ţi l-a spus?

Au fost multe. Multe dintre ele au fost şi extrem de dureroase. Ce greu îmi e să vor­besc despre asta… Am avut o emisiune seara, târziu de tot. Am terminat-o pe la ora 23.00 şi am ajuns acasă destul de târziu. Dragoş o în­trebase pe bunica lui: „Mami a plecat şi ea la Doamne Doamne de nu mai vine acasă?“. Au fost momente foarte intense, foarte dure puse în cuvinte. Tranşante. Scoase din sufletul unui copil atât de mic.

N-am stat de vorbă cu un om mai puternic decât tine. Asta şi pentru că zâmbeşti.

Am fost şi la psiholog şi râdeam.

Ne-am întâlnit prima dată cu ceva timp înaintea acestei tragedii. Vorbeam despre divorţuri parcă. Despre felul în care devin oamenii. Râdeam atunci şi-mi spuneai că, dacă am şti înainte cum ar sfârşi oamenii, poate că ar fi mult mai uşor. Tu, dacă ai fi ştiut de la început cum va fi povestea aceasta, ai mai fi trăit-o?

Cred că da. Sigur. Da, pentru că sunt unii oameni care spun că pentru o poveste de iu­bire ar da orice. Am avut lângă mine oameni care, înainte de a se întâmpla ce s-a întâmplat, mi-au spus lucrul acesta, că ar vrea să trăiască ce trăiesc eu. Eu aş trăi-o din nou. Pentru că el a fost un om care mi-a marcat existenţa.

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Florentina Fântânaru at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: