Fight Club

January 31, 2012 § Leave a comment

Mi-a plăcut o idee pe care am auzit-o la un moment dat. Nu mai ştiu unde. Dumnezeu a creat ura pentru ca omul să se poată raporta aşa la păcat. Cred că e singurul tip de atitudine pe care poţi s-o practici în relaţie cu păcatul. E plin de oameni înfrânţi de neputinţa de a-şi domina luptele. Am stabilit la nivel de convingere  că principalul fel în care răul învinge în lupta cu omul e nu neapărat prin abandon. Ci mai mult prin participarea bizară a omului în conflictul cu acesta. A te afla în ring cu senzaţia că eşti pe câmpie şi culegi flori. A lua pumni din toate părţile în senzaţia că lucrurile se petrec întâmplător. A te prăbuşi în urma unei lovituri şi a te ridica entuziast s-o încasezi pe următoarea. A nu-ţi conştientiza luptele. A nu manifesta interes pentru a înţelege din ce direcţie îţi vin pumnii. A ţi se părea că e o fatalitate pe care n-are rost s-o confrunţi. Înfrângerea e capacitatea omului de a refuza sau a nu conştientiza lupta. Mă trezesc de dimineaţă că mă înconjoară evenimente. Trăiri. Gânduri. Totul contează. Şi toate îmi construiesc realitatea. Senzaţia că în viaţă sunt multe bătălii de dus e maxim stranie. E doar una singură. Cu tine şi deci cu tentaţia de a crede că nefericirea, păcatul, greşeala, cretinismul, prostia, că toate sunt fatalităţi. Fatalităţi care te lovesc şi spre care nu mai e cazul să te îndrepţi nici măcar în felul omului care se fereşte. Absenţa curajului şi deznădejdea. Toate sunt construite de îndoială. De felul omului de a se îndoi de Dumnezeu. Şi de felul omului de a decide că dacă totuşi e o luptă, trebuie s-o ducă singur. De a-l anula pe Dumnezeu, pentru ca în timpul prăbuşirii din ring, cele 10 secunde cât eşti numărat, să le petreci scoţându-l vinovat pe Dumnezeu. Că aţi plecat împreună la luptă, dar te-ai prăbuşit singur.

Conversaţii în zăpadă

January 30, 2012 § Leave a comment

Dintre toate dialogurile dintre reporteri înzăpeziţi şi oameni înzăpeziţi contez pe două…

Reporterul se adresează unui om care-şi împinge isteric maşina proptită în zăpadă. Pune ca de obicei o întrebare esenţială:

– Bună ziua! De unde veniţi?

– Bună ziua! De la balamuc!

Alt reporter, altă televiziune, alt om înzăpezit pe un drum…

– De ce aţi plecat pe vremea asta?

– Am vrut să văd dacă e dezăpezit drumul.

 

Da!

January 27, 2012 § 1 Comment


Am o relaţie constant stângace cu România. Ba îmi place, ba nu. Văd că de obicei e mişto să te enerveze. Românilor le place să-şi înjure ţara. Sunt convins că ar găsi multe motive de depresie în oricare alta. Cel mai simplu e să nu-ţi placă. Îţi determină un aer de superioritate. Pari interesant. Şi totuşi. Nimic nu e bun sau rău până la sfârşit. Mie-mi place România mea. Nu ştiu dacă-mi place România altuia. România mea e din oamenii cu care mă înconjor. E din locurile care şi-au câştigat o semnificaţie. E o Românie care mă face să zâmbesc. Şi alta care nu mă lasă să mă bucur de prima.

Pentru că…

January 26, 2012 § Leave a comment

…aşa cum te uiţi spre poză, fără doamna din stânga, nu aş fi ajuns să o cunosc pe doamna din dreapta. Pentru că doamnei din stânga, îi datorez felul meu de a fi şi cu doamna din dreapta. Pentru că azi e 26 ianuarie şi pentru că e ziua ei. Pentru că sunt gesturi în viaţă pe care nu trebuie să le eviţi. Pentru toate acestea şi celălalte, daţi-mi voie să o aplaud pe doamna din stânga şi să-i mulţumesc. Pentru că sunt perfect… datorez acestor două doamne. Pentru că aşa e viaţa, trăim fiind datori. Sau trăim pentru că suntem datori.

 

Ideas of January

January 25, 2012 § Leave a comment

 

This country deserves a better class of criminals!

 

 

 

 

Intalnirea de aseara

January 25, 2012 § Leave a comment

Aseara, inainte sa intru la Antena 2, s-a intamplat. Dupa toate editorialele si gandurile de “bine” pe care i le-am dedicat cursiv, dupa disputa telefonica din emisiunea lui, m-am intalnit cu Capatos. Statea de vorba cu Cristi Brancu. I-am salutat pe ambii civilizat. In timp ce dadeam mana cu Dan am simtit nevoia sa atasez zambind un “tot respectul!”. Bai asa mi-a venit. Zambind ca mine. El zambind ca el, zice: “daca a existat vreodata”. Si nu m-am putut abtine, ca ce sa faci, asa e in tenis, i-am raspuns: “a existat!”.

Coloana Vertebrală

January 24, 2012 § Leave a comment

Nu ştiu cum. Dar te trezeşti la un moment dat cu obiceiul de a sta aplecat. Sau într-o parte. În versiunea pozitivă. În celalată… nu te trezeşti deloc. Mergi cocaşat o viaţă întreagă. Ai un aspect tâmp. O stare proastă. Un fel de a fi şi a sta idiot. Fără să pară important să le explici. Adică văd existenţe duse cocoşat, cu senzatia naturală că aşa e viaţa. Oamenii işi poartă coloana strâmbă ca pe o fatalitate. Unii. Alţii o poartă entuziast. Ca pe o modă. Se poartă oamenii ajunsi în pozitii stranii.Trăim în lumea în care a sta drept ţine de lipsă de imaginaţie. În care sunt mişto oamenii strâmbi. Mi-a placut Dan Puric într-o emisiune. Sau în mai multe. Zice “Bă, o să ajungă să ne fie ruşine să mergem drepţi pe stradă”. Nu se întâmplă dintr-o dată. În timp. Cinic. Discret la început. Şi ajungi să nu poţi sta relaxat decât într-o parte. Obiceiul de a te aşeza strâmb, construieşte acest tip de a fi. E o caracteristică a coloanei vertebrale. Ea tinde să devină aşa cum o aşezi. Şi ajungi să traieşti în lumea în care oamenii nu mai ştiu că stau strâmb. Pentru că în jur e plin de cocoşaţi. Se construieşte o realitate falsă, aceea că oamenii trebuie să ajungă strâmbi. Îmi place conceptul cu ideea dreaptă intrată într-o minte strâmbă. Odată trecută printr-o minte strâmbă, nu există idee care să rămână dreaptă.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for January, 2012 at Mindfields.