Fight Club

Mi-a plăcut o idee pe care am auzit-o la un moment dat. Nu mai ştiu unde. Dumnezeu a creat ura pentru ca omul să se poată raporta aşa la păcat. Cred că e singurul tip de atitudine pe care poţi s-o practici în relaţie cu păcatul. E plin de oameni înfrânţi de neputinţa de a-şi domina luptele. Am stabilit la nivel de convingere  că principalul fel în care răul învinge în lupta cu omul e nu neapărat prin abandon. Ci mai mult prin participarea bizară a omului în conflictul cu acesta. A te afla în ring cu senzaţia că eşti pe câmpie şi culegi flori. A lua pumni din toate părţile în senzaţia că lucrurile se petrec întâmplător. A te prăbuşi în urma unei lovituri şi a te ridica entuziast s-o încasezi pe următoarea. A nu-ţi conştientiza luptele. A nu manifesta interes pentru a înţelege din ce direcţie îţi vin pumnii. A ţi se părea că e o fatalitate pe care n-are rost s-o confrunţi. Înfrângerea e capacitatea omului de a refuza sau a nu conştientiza lupta. Mă trezesc de dimineaţă că mă înconjoară evenimente. Trăiri. Gânduri. Totul contează. Şi toate îmi construiesc realitatea. Senzaţia că în viaţă sunt multe bătălii de dus e maxim stranie. E doar una singură. Cu tine şi deci cu tentaţia de a crede că nefericirea, păcatul, greşeala, cretinismul, prostia, că toate sunt fatalităţi. Fatalităţi care te lovesc şi spre care nu mai e cazul să te îndrepţi nici măcar în felul omului care se fereşte. Absenţa curajului şi deznădejdea. Toate sunt construite de îndoială. De felul omului de a se îndoi de Dumnezeu. Şi de felul omului de a decide că dacă totuşi e o luptă, trebuie s-o ducă singur. De a-l anula pe Dumnezeu, pentru ca în timpul prăbuşirii din ring, cele 10 secunde cât eşti numărat, să le petreci scoţându-l vinovat pe Dumnezeu. Că aţi plecat împreună la luptă, dar te-ai prăbuşit singur.

Conversaţii în zăpadă

Dintre toate dialogurile dintre reporteri înzăpeziţi şi oameni înzăpeziţi contez pe două…

Reporterul se adresează unui om care-şi împinge isteric maşina proptită în zăpadă. Pune ca de obicei o întrebare esenţială:

– Bună ziua! De unde veniţi?

– Bună ziua! De la balamuc!

Alt reporter, altă televiziune, alt om înzăpezit pe un drum…

– De ce aţi plecat pe vremea asta?

– Am vrut să văd dacă e dezăpezit drumul.

 

Da!

Am o relaţie constant stângace cu România. Ba îmi place, ba nu. Văd că de obicei e mişto să te enerveze. Românilor le place să-şi înjure ţara. Sunt convins că ar găsi multe motive de depresie în oricare alta. Cel mai simplu e să nu-ţi placă. Îţi determină un aer de superioritate. Pari interesant. Şi totuşi. Nimic nu e bun sau rău până la sfârşit. Mie-mi place România mea. Nu ştiu dacă-mi place România altuia. România mea e din oamenii cu care mă înconjor. E din locurile care şi-au câştigat o semnificaţie. E o Românie care mă face să zâmbesc. Şi alta care nu mă lasă să mă bucur de prima.

Pentru că…

…aşa cum te uiţi spre poză, fără doamna din stânga, nu aş fi ajuns să o cunosc pe doamna din dreapta. Pentru că doamnei din stânga, îi datorez felul meu de a fi şi cu doamna din dreapta. Pentru că azi e 26 ianuarie şi pentru că e ziua ei. Pentru că sunt gesturi în viaţă pe care nu trebuie să le eviţi. Pentru toate acestea şi celălalte, daţi-mi voie să o aplaud pe doamna din stânga şi să-i mulţumesc. Pentru că sunt perfect… datorez acestor două doamne. Pentru că aşa e viaţa, trăim fiind datori. Sau trăim pentru că suntem datori.

 

Ideas of January

 

This country deserves a better class of criminals!

 

 

 

 

Intalnirea de aseara

Aseara, inainte sa intru la Antena 2, s-a intamplat. Dupa toate editorialele si gandurile de “bine” pe care i le-am dedicat cursiv, dupa disputa telefonica din emisiunea lui, m-am intalnit cu Capatos. Statea de vorba cu Cristi Brancu. I-am salutat pe ambii civilizat. In timp ce dadeam mana cu Dan am simtit nevoia sa atasez zambind un “tot respectul!”. Bai asa mi-a venit. Zambind ca mine. El zambind ca el, zice: “daca a existat vreodata”. Si nu m-am putut abtine, ca ce sa faci, asa e in tenis, i-am raspuns: “a existat!”.

Coloana Vertebrală

Nu ştiu cum. Dar te trezeşti la un moment dat cu obiceiul de a sta aplecat. Sau într-o parte. În versiunea pozitivă. În celalată… nu te trezeşti deloc. Mergi cocaşat o viaţă întreagă. Ai un aspect tâmp. O stare proastă. Un fel de a fi şi a sta idiot. Fără să pară important să le explici. Adică văd existenţe duse cocoşat, cu senzatia naturală că aşa e viaţa. Oamenii işi poartă coloana strâmbă ca pe o fatalitate. Unii. Alţii o poartă entuziast. Ca pe o modă. Se poartă oamenii ajunsi în pozitii stranii.Trăim în lumea în care a sta drept ţine de lipsă de imaginaţie. În care sunt mişto oamenii strâmbi. Mi-a placut Dan Puric într-o emisiune. Sau în mai multe. Zice “Bă, o să ajungă să ne fie ruşine să mergem drepţi pe stradă”. Nu se întâmplă dintr-o dată. În timp. Cinic. Discret la început. Şi ajungi să nu poţi sta relaxat decât într-o parte. Obiceiul de a te aşeza strâmb, construieşte acest tip de a fi. E o caracteristică a coloanei vertebrale. Ea tinde să devină aşa cum o aşezi. Şi ajungi să traieşti în lumea în care oamenii nu mai ştiu că stau strâmb. Pentru că în jur e plin de cocoşaţi. Se construieşte o realitate falsă, aceea că oamenii trebuie să ajungă strâmbi. Îmi place conceptul cu ideea dreaptă intrată într-o minte strâmbă. Odată trecută printr-o minte strâmbă, nu există idee care să rămână dreaptă.

One Nice Saturday