Interviul cu Ştefan Bănică

November 10, 2011 § Leave a comment

Îmi pari veşnic. Nu te-ai schimbat. N-ai îmbătrânit. Eşti dubios din perspectiva asta.

Ori am îmbătrânit eu, ori tu eşti prea tânăr. Dacă stau să mă gândesc că primul film l-am făcut la 15 ani şi acum am 44,  optez pentru prima variantă. Dar ceea ce-a rămas neschimbat e starea de spirit.

Te incomodează denumirea de „junior”?

Nu. Am lăsat lucrurile aşa pentru că Ştefan Bănică a fost tatăl meu, iar eu sunt fiul lui. Au trecut 16 ani de când el nu mai e printre noi. Aşa că de la un moment dat nici nu cred ca mai contează  daca mai există Jr sau nu adăugat numelui meu. Unii îmi spun aşa, alţii nu.  Samy Davis jr a fost Jr pâna a închis ochii.

Mi-a plăcut o declaraţie a ta. Spuneai că visul tău din copilărie ăsta era: să cânţi şi să ai în faţă o sală plină, care să te aplaude.

Aveam 14 ani. Îmi luasem o chitară frumoasă si proasta, in acelaşi timp, dar nu mai conta, era prima mea chitara. Aveam 700 de lei strânşi într-o stilcă de lapte de 1 litru cu monezi de 1 leu şi 3 lei. Sunt momente care-ţi rămân în minte. Locuiam în deja „celebrul” apartament din Dorobanţi. Chitara era lângă mine, stăteam pe covor şi mă gândeam cum ar fi să am vreo 30 sau 40 de spectatori care să mă asculte. Din punctul ăsta de vedere, sunt fericit. Mi-am împlinit visul.

Practic visul tău, de zece ani încoace, se tot reîmplineşte.

Chiar o să le spun oamenilor în concert anul acesta  povestea primei mele chitari. Au fost zece ani de săli pline, 37 de concerte ori 4.000 de oameni. Înmulţeşte şi tu si vezi câţi oameni au venit în ăştia zece ani să ne vadă. Pentru mine contează enorm. Tu poţi să spui: „Băi, nu-mi place Banica si nici concertele lui!”, e dreptul tău. Dar realitatea asta şi faptul că am construit ceva nu poate s-o şteargă nimeni, indiferent dacă îti place sau nu.

Unul dintre oamenii care te dezaprobă public constant este Mircea Badea.

E problema lui. M-ar deranja o părere care ar conta pentru mine. Părerile lui Badea poate au ecou pentru un public, pe care sunt convins că-l are, dar mie nu-mi spun nimic. E foarte uşor să faci emisiuni despre alţii, e mai greu să vorbeşti despre tine. Mă interesează părerile constructive, chiar dacă nu sunt în favoarea mea, pentru că aş putea învăţa ceva din ele. Restul, ştii cum e: câinii latră, caravana trece.

Succesul plictiseşte?

N-am pus succesul pe primul plan, dar asta nu înseamnă că nu mi-am dorit să am success prin ceea ce fac. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu cinstit faţă de mine în meseria mea. Nu sunt un tip care să fie mulţumit uşor de ceea ce face, nici chiar după succesele mari. Satisfacţiile muncii mele le-am simţit în timp. Succesul facil se poate obţine timpuriu şi poate fi de multe ori o îmbătare cu apă rece. Succesul real vine cu  trecerea anilor, pentru că înseamnă constanţă şi confirmare.

Ce e fericirea, Ştefane?

E o stare. O stare pe care poţi s-o atingi când eşti senin, când te simţi liber, când eşti în armonie cu legile Universului. Când te bucuri de ceea ce ai şi de ceea ce ţi se întâmplă.

Şi apuci să te bucuri?

Încerc. Şi vreau să mă bucur, pentru că am făcut nişte lucruri in viaţa mea de care chiar  merită să mă bucur.  Sunt în plin proces de învăţare de a lăsa timp pentru mine însumi şi să mă bucur de ceea ce mi se întâmplă.

Poţi să-mi povesteşti un moment recent în care ai reuşit să te bucuri? Un moment.

Un moment recent: am venit acasă săptămâna trecută. Nu mai ştiu de unde, parcă de la Buftea. Cu probleme pe cap, cu de toate. Am ajuns acasă. Copiii mei erau la mine în cameră. Se jucau. Băi, şi a început o joacă, am creat nişte personaje între noi… joacă. O jumătate de oră, îţi dau cuvântul de onoare, mă uitam la ei şi era atât de mişto ceea ce se întâmpla acolo, încât nu mai exista altceva, am uitat de tot şi de toate. Ăsta e un moment, o frântură de fericire. Eu cred că fericit e ăla care ştie să se bucure. Nu mai ştiu unde am văzut un citat,  care zicea “bogat nu e cel care are bani, ci acela care ştie să se bucure de ei”. Eu cunosc genul acesta de oameni. Dar ei nu apar în faţă, in presa, la tv. Şi, sincer, îi invidiez dintr-un punct de vedere. Uneori e mult prea mult pentru mine să apar fără voia mea, zilnic, în tot felul de publicaţii, care vorbesc la modul real sau, de cele mai multe ori, imaginar despre viaţa mea particularî. Viaţa mea nu este o carte pe care s-o răsfoieşti. Îmi asum statutul de persoană publică. Asta nu înseamnă că trebuie să accept toate răutăţile gratuite sau intenţionate venite din partea unora la pachet.

Cât de apropiată e viaţa ta acum de felul în care ţi-o închipuiai pe la 20 de ani?

La vârsta aia nici prin cap nu-mi trecea cum o să fie astăzi. Trăiam intens atunci şi visam că pot deveni un om mai bun, un artist mai bun, tată, să nu depind financiar de nimeni. Intimitatea mea era păstrată în parametri normali. Practic, principiile au rămas aceleaşi, doar modul de viaţă s-a schimbat.

Ştefan, fiul tău (fiindcă Violeta este încă prea mică) a început să înţeleagă că tatăl lui este celebru?

Radule, nu cred că-l interesează. Eu mă pun în locul lor. Ce-i interesează pe copiii mei: că apare tata la televizor sau că se joacă cu noi asa cum a făcut în ziua aia? Asta e important  pentru Ştefan şi Violeta. Să stau cu ei. Şi aici sunt încă deficitar. Îmi trebuie mai mult timp dedicat lor.

Care e cea mai grea întrebare pe care ţi-a pus-o băiatul tău?

Nu am un top. Eu cu el vorbesc tot timpul, asta nu înseamnă că mă şi înţelege mereu. Eu am încercat să-i explic unele lucruri de când viaţa noastră s-a schimbat şi nu mai stăm împreună. Am încercat să-i spun că şi eu am trecut prin aceleaşi lucruri. Dar mi-am dat seama ca un copil nu are nevoie de exemplele tale personale. Are nevoie mai întâi să înţeleagă ce se întâmplă cu el acum.  Sunt foarte mândru de cum a crescut, de cum a evoluat, de cum s-a maturizat Ştefan. E un băiat de nădejde, chiar e un băiat de nădejde. I-am spus de multe ori că m-aş bucura să putem fi prieteni adevarati, dincolo de relaţia tată-fiu. Aşa că încerc să vorbesc, să comunic cu copiii mei, chiar dacă uneori nu reuşesc. Dar îmi doresc să fim pe aceeaşi lungime de undă. Asta e spiritul în care îmi doresc să crească copiii mei.

Şi pe el îl cheamă tot Ştefan.

Radu Ştefan.

Are opţiunea de a fi Radu.

Păi deja există. Soră-sa îi spune Radu, eu îi spun Ştefan. Mai târziu el îşi alege.

Apropiindu-ne de final, am să-ţi pun o singură întrebare în ceea ce-o priveşte pe Andreea. De ce ai decis să te opreşti la ea?

Aşa a fost. Aşa s-a întâmplat. Când alegi cu sufletul, habar n-ai de ce alegi. Important nu e când ai ales, ci când timpul dovedeşte apoi că  alegerea a fost bună. Aud chestia asta naivă, când unii se ceartă sau se despart: “Dom’ne, dacă ştiaţi aşa, păi, de ce v-aţi mai luat dom’ne?!”  Care din noi ne gandim în momentul în care păşim într-o relaţie la finalul ei? Nu m-am gândit niciodată când am început o relaţie la ce e mai rău. Cu Andreea şi copiii am format o familie frumoasă, de care sunt mândru.
Nu suntem cuplul perfect, avem bucuriile şi necazurile noastre, suntem persoane publice in afara casei şi oameni obişnuiţi în sânul familiei.

Mai am trei întrebări. A doua o să fie foarte grea. Acum te întreb care e lecţia importantă pe care ai învaţat-o până la 44 de ani?

Poate că e cea pe care o am de învăţat în continuare, e lecţia umilintei. Toţi cred că trebuie s-o învăţăm. Zic unii că sunt încrezut, deşi eu nu mă simt aşa. Dar poate e modul meu de a mă apăra. Nu ştiu dacă ţie ţi-am dat senzaţia asta. Înţelegi? Dar chiar dacă unele afirmaţii devin ca nişte ştampile asupra imaginii tale, trebuie să te obişnuieşti, mai ales dacă nu crezi în ele, să treci mai departe şi să le accepţi aşa cum sunt. Să nu te mai deranjeze, să nu-ţi mai lezeze orgoliul. Încercând să conştientizezi lecţia aceasta, ajungi să înţelegi că eşti un punctuleţ în Universul acesta. Dar, în acelaşi timp, eşti unic. Fiecare dintre noi suntem unici şi trebuie să ne iubim pe noi înşine şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Hai că am fost prea profund J.

Întrebarea grea: de ce un bărbat cu mare succes la femei nu şi-ar înşela soţia?

Nu că mă consider barbatul cu “mare success la femei”, dar dacă faci referire indirect la scandalul în care am fost târât cu apartamentul din Dorobanţi, n-am nimic să-ţi demonstrez nici ţie, nici altora şi nici de ce să mă justific. E doar problema mea şi a soţiei mele. Cine a făcut aceste acuzaţii in mod public, nu doar că simple aluzii, o să răspundă în faţa instanţei. Puteau să intre 200 de femei in apartament din minut în minut şi în fiecare zi, grav e că s-a încălcat dreptul la intimitate şi ca au fost montate camere video în faţa apartamentului din bloc, camere montate într-un spatiu privat şi plătit, şi anume holul etajului.

Revenind la intrebarea ta, depinde  şi ce înţelegi că înseamnă “mare succes la femei”. De obicei, acest succes e un lucru fabricat şi exagerat şi se atribuie în mod special persoanelor publice, evident, prin natura meseriei lor. Eu cred că un bărbat adevărat, în concepţia mea, n-are nevoie să se laude cu “palmaresul” amoros atâta timp cât există în mod real. Iar dacă o face, e posibil ca veridicitatea acestui “palmares” să fie destul de şubredă. Şi în al doilea rând, nu ar trebui s-o facă din respect pentru femeile cu care a fost. Habar n-am dacă acest gen de bărbat şi-ar înşela soţia sau nu. Şi nici nu e treaba mea. Dar sa ştii ca poţi pune problema şi invers. Şi, până la urmă,  fiecare ştie cel mai bine ce are acasă şi face ce vrea cu viaţa lui.

 

Ultima întrebare: există un moment pe care l-ai trăi altfel?

Ce-ar fi să nu mai fiu un om atât de ocupat şi să mă bucur de ce am? Ce-ar fi să mă bucur când termin un proiect şi să nu mă apuc imediat de altul? Uite, cum e în decembrie: termin “Dansez pentru tine”, termin concertele, termin spectacolele la teatru, termin de montat concertul pentru tv şi intru în pauză. Poate la finalul acestui an o să reuşesc să folosesc la maxim pauza asta, pentru mine şi pentru cei dragi. Cred, în concluzia acestei discuţii, că fiecare dintre noi ar trebui să ne vedem mai mult de noi înşine, de viaţa noastră şi mai puţin de a altora.

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Ştefan Bănică at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: