Deci cum asa ceva?!

November 30, 2011 § Leave a comment

Asta e cea mai frecventa intrebare pe care o adresez in dialogurile mele interioare. “Ba, cum asa ceva?”. Si cel mai frecvent ea se contureaza cand vad un om prost evident ajuns intr-o postura unde nici norocul nu i-ar putea surmonta imbecilitatea stingheritoare. Ma uit consternat si nu pricep. Atunci cand prostia e o chestiune evidenta, nu discutam de opinie. Ma uit si ma gandesc. Ba doar eu vad? Ca-n povestea cu hainele imparatului care umbla dezbracat.” Imparatul e gol!”. Dar e atat de evidenta situatia, incat ai senzatia ca totusi iti scapa ceva. De cand tot sunt atent la spatiul asta in care lucrez am o concluzie. Aproape niciodata nu-ti scapa nimic. Sunt prosti si atat. Cum au ajuns acolo? N-am explicatie. O stiti pe Oana Frigescu? E stirista la Antena 1. Ma uit la ea intr-o concluzie din care nu ma scoate: “asa ceva nu exista!”. Nu m-am angajat nicaieri niciodata fara sa trec prin niste rigori chiar duse la absurd uneori. Treceam prin ele cu senzatia ca sunt firesti. Ba ma uit spre unii consternat. Acolo nu e vorba de rigori. E vorba de un minim de inteligenta. Bai, poate cineva sa-mi explice ce rost are fatuca asta ca prezentatoare la televizor? Urmariti-o din perspectiva asta. E spectaculoasa existenta ei ca om de televiziune. E absolut inexplicabila. Asta a scris ieri pe facebook….

Astazi este “Ziua Antena 1” asa ca va provoc… sa raspundeti corect! Stiati ca… faimosul slogan “Mereu aproape ” a fost folosit prima data in 1998?

Superb! Deci cum asa ceva?!

Lighting Design

November 29, 2011 § Leave a comment

Întunericul nu există. E doar absenţa luminii. Deci nu cred în fatalitatea destinelor dezastruoase. Cred în incapacitatea omului de a aprinde lumina. Şi mai cred într-o replică arogantă dintr-un film modest. Se numşte “The Italian job”. “I trust everyone. It’s the devil inside them i don’t trust”. N-aş avea încredere într-un şofer care merge noaptea fără faruri aprinse. E o chestiune de timp până loveşte ceva. Şi nu e ghinion. E doar absenţa luminii. Mă întorc la replică. Divaolul nu ştiu dacă se îmbracă de la Prada. Ce ştiu sigur e că lucrează pe întuneric. Lumina nu se stinge la fel. Fiecare trăieşte sub perspectiva altui întrerupător. Nu neapărat unul. De regulă mai multe. Fiecare şi le ştie p-ale lui. Unii trăiesc în sistemul în care se stinge lumina la mine pe holul blocului. De la sine, după 10 minute. Trebuie să vină cineva s-o aprindă iar. Cert e că bezna nu e o fatalitate. Nu-i obligatorie. Şi tot cert e că nu laşi geamul deschis noaptea şi-ţi intră întunericul în cameră. Pentru că e doar absenţa luminii.

Weapon of Choise

November 24, 2011 § Leave a comment

Mi-am construit constant şi elaborat un cult pentru decizii. Fiecare decizie pe care am luat-o, prea conştient sau mai ales, prea puţin conştient de ea,  a construit această versiune a mea. Cea pe care o locuiesc acum. Mă uitam ieri la Mr Nobody. Un film alambicat, dar aproape foarte deştept. Mi-a plăcut mai ales pentru coerenţa cu care desenează ideea asta: fiecare decizie pe care o iei construieşte o altă persoană a ta. Şi care ar fi fost cea mai fericită versiune a ta… n-ai de unde să ştii vreodată. Dar cam asta ai de făcut în viaţă. Să decizi bine. Nu iau decizii importante fără să fiu sigur. Şi nu trăiesc în multe regrete importante. Am câteva. Sunt de pe vremea când nu mă înţelegeam prea bine. Nici n-aveam cum. Nu mă luam în serios prea tare. Nici n-aveam de ce. Acum am certitudinea că prezentul se construieşte ca într-un “Butterfly Effect” . Lucrurile dobândesc o simetrie. Ceea ce fac azi schimbă ceva în viitor. Pentru că totul contează. Nu există gânduri fără importnaţă. Firea e şi un ansamblu al tuturor gândurilor pe care le-ai îngăduit. Eşti şi victima momentelor de slăbiciune. Şi beneficiarul celor sublime. Decizi conform firii tale. Eşti cred ceea ce gândeşti. Gândeşti şi conform mediului în care exişti. Totul contează. Prezentul e o adunătură de decizii mici. Luate bine sau luate prost. Prezentul e conjunctura pe care deciziile mari au admis-o. Nimic nu are altă importanţă decât cea pe care tu o dai. Tu decizi ce e important şi ce nu. A lua decizii bune e o artă. O deprinzi cred din relaţia cu Dumnezeu. Aşa se cucereşte Paradisul… deprinzând arta deciziilor bune.

Luaţi-o ca pe-o metaforă

November 22, 2011 § Leave a comment

Urmăresc de la o vreme relaţia omului cu câinele lui. Ca metaforă. Similară relaţiei omului cu Dumnezeu. Îi propui căţelului un stil de viaţă. Îi dai de mâncare. Îl plimbi. Îi cumperi aia. Îi iei şi aia. Că-i plac. Îl laşi să alerge. Alergi cu el. Nu are grija teritoriilor pe care văd că şi le-au asumat câinii vagabonzi. Trece pe acolo demn. E cu mine. Nu-şi are grija. O am eu. Îi construieşti un context spre care un câine vagabond priveşte cu invidie. Nu are preocuparea anotimpului. Nu stă ca prostul în ploaie. E privit cu dragoste şi admiraţie. Îi e bine. Te bucură că-l vezi fericit. Îmi place Biggie când e fericit. Ne jucăm prin casă. Doarme la mine în braţe. Trăieşte la mine în braţe. Şi încerc să-i sugerez binele şi răul. Pentru el. Nu că am fixaţii. Îi interzici nişte reflexe. Nişte porniri. Îi dai de înţeles, ce e bine. Ce nu. Mă gândeam zilele trecute că poate aşa ne priveşte Dumnezeu. Mă uit spre căţelul meu, cum poate Dumnezeu se uită spre mine. Incapacitatea câinelui meu de a se lăsa în grija mea îl face nefericit. Când o ia razna sfârşeşte prost. Mă plimb cu el şi nu există imbecilitate pe trotuar care să nu-l facă atent. Mănâncă orice. Nu de foame. De tâmpit. Atât ar trebui să rateze şi ar fi fericit. Să nu mănânce de pe stradă. Să nu se depărteze de mine. Mă gândesc că-n faţa lui Dumnezeu am aceleaşi ratări uneori. Şi-l cert. Îi mai trag una. Mă supăr pe el. El se simte poate nedreptăţit. Dar dacă e tâmpit şi nu înţelege decât atunci când devin specific?! Ar fi o catastrofă pentru el să nu-l mai bag în seamă. Nu cred în fericirea câinilor vagabonzi. Cred în fericirea câinelui care-şi înţelege stăpânul.

Azi… Herastrau… pe la 8….

November 21, 2011 § Leave a comment

Un pic de demnitate

November 15, 2011 § Leave a comment

Îi urmăresc curios pe oamenii care fumează. Cu detaşarea şi superioritatea unuia care n-a trebuit să treacă prin aşa ceva. Nu m-am apucat. Îi privesc şi într-un tip de curiozitate. Mă uit atent şi la prietenii mei care fumează. Mă uit la ei şi mă gândesc… “deci aşa ceva”. Mă uit constatativ. Există mai multe tipuri de fumat.  Dau practicanţilor un aer interesant. Pe unii îi branduieşte într-un tip de rebeliune. De boemie. Alţii o dau aristocratic aşa. Fumează franţuzeşte. Alţii fumează apăsat. Cu o mină apăsată. De om care decide treburi. Alţii când aşa. Când aşa. Şi-i înţeleg pe oamenii ăştia. Le pricep gesticulaţia. Înţeleg fumatul ca pe o exprimare a personalităţii. O exprimare cu nişte pagube greu de contabilizat sau contestat. Da mă uitam pe geam ieri. Era frig. E straniu afară. Genul de vreme care te face să apreciezi înauntrul. Sunt zile în care plouă. Şi-i văd de la biroul meu acolo. Chirciţi. Stau şi pufăie. Oameni, unii dintre ei cu prezenţe interesante. I-ai lua drept oameni serioşi. Băi stau acolo cocoşaţi de neputinţă şi trag dintr-un chiştoc. Bă, un pic de demnitate în faţa viciului. Un pic de demnitate în faţa neputinţei. Un pic de evoluţie în faţa  gesticulaţiei adolescentine. Un pic de rost în faţa ridicolului. Bă nimic. Stau îngâmfaţi de frig. Dominaţi de neputinţa de a nu trage dintr-un chiştoc de ţigară 3 ore la rând. Eu nu zic să nu fumăm, dar hai băi…. puţină demnitate. Puţin orgoliu mă. Adică să nu te fumeze ţigara. Barem, dacă tot se pune problema, fumeaz-o tu. Să fumăm cu demnitate. Dacă nu eşti în stare, mai bine nu te apuci… ca mine.

Jurnal de Bordea

November 11, 2011 § Leave a comment

Dimineaţă m-a felicitat un prieten pentru emisiune. Mi-a povestit că a urmărit-o cu mai multă lume şi că s-au distrat. Ceea ce însă mi se pare important e întrebarea care s-a construit acolo. Bă… atât de bine am jucat de au ajuns să se întrebe. Dar importantă nu e întrebarea. E răspunsul prietenului ăsta al meu. Întrebarea era: “Radu chiar vorbeşte acolo cu bunică-sa?”. Iată răspunsul superb: “nu ştiu, dar e genul care ar putea”.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for November, 2011 at Mindfields.