Whatever doesn’t Work

October 18, 2011 § Leave a comment

Are obiceiul să-mi placă Woody Allen. Whatever Works. M-am uitat la filmul ăsta al lui. Mai ales că era şi cu Larry David, care iar mi se pare un personaj mişto. Filmul e aproape imbecil. Dar m-a făcut să pricep o idee. Miza scenariului e demonstraţia că oamenii nu trebuie să aibă reguli ci doar un ultim scop: să fie fericiţi. Indiferent cum. Şi personajele din film mi le creionează în final într-un deznodământ fericit, tocmai pentru că au învăţat să ignore orice tip de reguli. În special cele pe care religia le trasează. Una a ajuns la 50 de ani să trăiască cu 2 bărbaţi simultan. Soţul ei devine homosexual. Şi tot aşa, într-un destin similar sfârşesc toate personajele.

Dar astea 2 au ceva spectaculos constitutiv. Sunt prezentaţi iniţial ca fiind 2 oameni foarte credincioşi. Şi absolut cretini în pronirile lor de tipul ăsta. Şi atunci mi-am dat seama de obiceiul lumii de a-i trasa caricatural pe oamenii  care se raportează la Dumnezeu. Religia nu e apanajul prostiei. Ideea că prin ea se controlează masele de proşti e derizorie. Proştii sunt o catastrofă pentru religie. Proştii decredibilizează şi deformează perceptual tot. A-i trasa pe oamenii care cred în Dumnezeu ca fiind nişte ridicoli mi se pare un gest ieftin. nu cunosc niciun om care să se raporteze corect la Dumnezeu prost fiind. Pentru că din momentul acela şi-ar rata şansa de a fi prost. Prostia e o consecinţă, nu o fatalitate.

La fel de rudimentară mi se pare revolta împotriva regulilor. Toţi cei motivaţi în viaţă de contrazisul regulilor au vicii. Viciul se desfăşoară în cadrul unor reguli. Fumătorii au o ritmicitate în care se desfăşoară. Nu trăiesc mai mult de o oră, două, fără să fumeze. Încearcă să te droghezi fără reguli. Nimeni nu trăieşte dincolo de reguli. Aderi la altele. Toţi cei care-şi par intersanţi în demersul lor de a se opune regulilor îmi par simpatici. Ei trăiesc viaţa cu spectaculozitatea unui puşti suit în autobuz fără bilet. O mare aventură. Şi toţi cei care reuşesc momentan să-şi pară fericţi, sunt priviţi segmenţial. Pe segmentul acela temporal şi temporar sunt nişte oameni fericţi. Fericiţi ca un peşte care prinde o râmă apărută din senin. Până când undiţa îşi porneşte mecanismul, el pare că se bucură de achiziţie. Pescarul are reguli. Cine e pescarul? Cel care-i pandeste pe oameni momindu-i răbdător.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Whatever doesn’t Work at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: