Interviul cu Ilie Dumitrescu

October 14, 2011 § Leave a comment

Ai fost atipic şi dincolo de fotbal.

Cred că am fost receptiv. Fotbalul m-a făcut să călătoresc mult în lumea asta. Am fost sensibil la frumos. Fotbalul şi arta împletesc frumosul.

Fotbalul, când îl înţelegi, devine o artă.

Frumos spus. Am avut şansa să locuiesc în oraşe importante. Am trăit în Londra, în Mexico City. Sau ca antrenor în Atena.

O viaţă frumoasă.

Mulţumesc lui Dumnezeu. Am să-i mulţumesc toată viaţa. Când am început să joc fotbal, n-aveam cu ce să mă încalţ. Făceam antrenament cu gaură în tenişi. Mergeam, mic fiind, singur la antrenamente, dimineaţa la opt. Frig, ger…

Ai ştiut tot timpul că o să ajungi un fotbalist mare?

Nu. Dar am avut şansa să deschid ochii. Tata a avut un rol important. M-a dus pe stadion de la trei ani. M-a luat pe umeri. Eu am deschis ochii şi am văzut ce înseamnă atmosfera unui meci. Apoi a fost un anunţ mic în ziarul „Sportul“, că se face selecţie la Steaua. Tata a venit. Mi-a arătat ziarul. Mi-a spus că e o şansă. Au fost 100 de copii acolo: după câteva minute, m-au selecţionat pe mine. Am ieşit dintr-o grămadă cu mingea la picior şi m-au ales pe mine.

Un moment. Asta mi se pare spectaculos. Un detaliu. O inspiraţie.

În viaţă există mai multe momente importante. Eu cred foarte mult în destin. Am fost selecţionat, după care eu chiar am muncit mult.

Dacă ai muncit, unde e destinul?

O să vezi. Tata mi-a spus că fără muncă nu poţi să faci să ajungi aplaudat. Îmi spunea că o să fie împlinit când o să mă aplaude un stadion întreg.

Şi s-a întâmplat.

A fost împlinit. Am oferit familiei mele multe momente.

Te întrebam despre destin pentru că aşa par lucrurile implacabile. El exclude ideea că ai muncit ca să fii aplaudat. Spune că te-ai născut ca să fii aplaudat

Dumnezeu te pune în faţa unor situaţii. Asta înseamnă destin. Atunci intervine munca, seriozitatea şi talentul. Să-ţi povestesc o întâmplare frumoasă. Nu împlinisem 18 ani când Iordănescu mi-a spus că trebuie să plec. Că trebuie să joc. N-aveam loc la Steaua. M-au împrumutat la o echipă care era atunci la Braşov. Am plecat de la stadion, n-aveam nici ciorapi în picioare. N-aveam bani de tren să ajung acolo. M-a împrumutat o vecină şi i-am spus că o să-i dau înapoi. Atunci am simţit că trebuie să reuşesc. Că trebuie să-i dau banii înapoi.

Care ţi s-a părut cel mai important moment al tău în fotbal? Un moment.

Nu poţi să faci ceva fără să ai în spate o bază. Am dat două goluri cu Argentina în 1994. Acolo a fost semnătura tabloului. Am muncit mult să-l pictez. Golurile acelea au fost semnătura. După multă muncă, la 25 de ani, Dumnezeu m-a lăsat să semnez primul tablou. Acela a fost meciul cu Argentina. De acolo mi s-a schimbat viaţa… moral, material şi aşa mai departe.

A fost grea încheierea? Te-ai împăcat greu cu ideea că s-a terminat?

E un moment extrem, extrem, extrem de important. Să poţi şi să ştii să treci peste acest moment. Eşti în centrul atenţiei foarte mulţi ani. După care brusc nu mai eşti. Intervin câteva lucruri vitale. Scazi ca importanţă. Nu mai ai un venit sigur. Schimbări, ca şi cum te mai naşti o dată. Înveţi să treăieşti viaţa fără un fenomen care ţi-a dat tot ce ai. Visam că joc. Mă trezeam şi când îmi dădeam seama, mă simţeam ciudat. Mi-a luat câţiva ani.

Ai investit în zona artei.

De ce spun eu despre destin… Eram în Mexic, într-un oraş frumos, dar foarte periculos. Eram în Jardines en la Montagna, o zonă în sudul capitalei. O zonă privată. Într-o vilă deosebit de frumoasă. Am început să iau lecţii de pictură. Nu ştiu ce mi-a venit. Puteam să fac altceva. Pictură. Destin. M-am lăsat. Mi-am dat seama că nu pot. După vreo opt ani, ajung să mă las de fotbal şi ajung antrenor în Grecia. Toată lumea investea în zona de nord a Bucureşiului. Eu am vrut să investesc în Centrul vechi. Ştiam ce înseamnă ideea de Centru Vechi în toate oraşele. Am cochetat cu Carul cu Bere. O cafenea la parter. Nu m-am înţeles cu propietarul. Am ieşit pe stradă puţin afectat. De-asta vorbesc despre destin. Am văzut pe cineva că mânca o vafă. Le-am spus celor care erau cu mine să ne luăm şi noi. Să vedem dacă mai are gustul ăla pe care-l ştiam. Mergând pe jos, m-a abordat cineva. Când am intrat aici, în zona aceasta medievală, am înţeles că aici trebuie să investesc. La Hanul cu Tei. Destinul. Dacă nu mergeam să mănânc o vafă, mă urcam în maşină pe Calea Victoriei şi plecam. De-aia cred eu în destin.

Trei milioane şi jumătate de euro se spune că ai investit aici.

Nu contează. Eu am şi avut mulţi bani. Nu contează cât am investit. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru şansa de-a intra aici.

Nu ţi se par importanţi banii?

În general, eu sunt un tip foarte norocos. Am trecut prin multe în viaţa asta. M-am trezit o dată, într-o dimineaţă, de parcă Dumnezeu mi-ar fi spus: „Tu n-ai să mori niciodată!”. E o chestie care a devenit un motto pentru mine. Indiferent în ce situaţie ajung, o depăşesc. Mă spălam pe dinţi în dimineaţa aceea şi mă gândeam ce mesaj am primit.

Banii te schimbă?

Pe mine, nu.

Acum eşti în costum, faţă de momentul acela în care ai plecat fără ciorapi de la stadionul Ghencea.

Pui problema greşit. Când pleci în viaţă, dacă nu te naşti într-o familie înstărită, n-ai cum să ai acest costum. Dumnezeu te pune faţă în faţă cu destinul. Ajungi un jucător important, o personalitate. Trebuie atunci să te respecţi pe tine.

Unde ai învăţat eleganţa?

O ai sau n-o ai. N-o înveţi.

În viaţa ta personală, a existat destin?

Peste tot.

Ai fost un tip dificil?

Sunt foarte dificil.

Greu de înţeles?

Nu ştiu dacă greu de înţeles. Eu sunt dificil. Sunt un tip rece. Niciodată nu privesc înapoi. E o chestie pe care am luat-o de la o doamna care m-a oprit pe stradă. Eram în faţa casei, pe strada Paris. O femeie foarte cochetă, cu un ceas deosebit la mână, m-a întrebat dacă sunt domnul Dumitrescu. Apoi mi-a spus că sunt Capricorn şi că niciodată să nu privesc înapoi. Că o să alunec şi am să cad. Să privesc doar înainte.

Un divorţ pare o corectare a unei greşeli iniţiale.

Eu cred că cel mai important în viaţă, în orice relaţie, e să te priveşti în ochi, să spui lucrurilor pe nume. Să tragi linie şi să-ţi strângi mâna. Să te saluţi, să ai o relaţie de respect. De respect, pentru că au fost şi momente frumoase. Nu se poate să nu fi fost şi momente frumoase. Eu aşa sunt.

Ce m-a mirat să citesc e că cei patru copii ai tăi, deşi fac parte din două relaţii diferite, se înţeleg bine şi sunt prieteni.

Au o relaţie specială. Nu mi se pare dificil. Mi se pare normal. Şi cred că, la un moment dat, când o să trag linia, am să-i privesc pe toţi copiii egal.

Mai crezi în ideea de căsătorie, conform experienţei tale? Crezi în importanţa acestui gest?

Eu cred foarte mult într-o relaţie. Sunt un tip care respectă ideea de relaţie. Este foarte important să fii selectiv şi să ştii de ce ai nevoie lângă tine. Cred că asta e cel mai important, ce să cauţi.

În final: destinul te-a adus aici. Cum îţi doreşti să fie de acum încolo? Cum vezi a doua parte a vieţii?

Dacă m-aş mai naşte o date, aş ajunge tot aici. Acum stai şi te gândeşti: sunt foarte mulţi oameni cu activitate, cu trăiri, cu reuşite, care vin şi-ţi spun că ştiu sau au ştiut ce au vrut de la viaţă. Se

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Ilie Dumitrescu at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: