Cadoul!!

Îmi place foarte tare în continuare obligaivitatea celui care primeşte un cadou de a se bucura de el. Indiferent de orice. Cadoul e cadou domne. E o impoliteţe să reacţionezi altfel decât încântat. Chiar şi schiţat, aşa. Trebuie să te bucuri puţin. Eşti condamnat la entuziasm când primeşti un  cadou.  Probabil aşa s-a construit şi conceptul bucuriei în faţa lucrurilor mici. Sunt un admirator al acestei filosofii. M-am hotărât să duc lucrurile mai departe. Să-i învăţ pe oameni să se bucure de lucruri mici. Ceea ce vă propun şi vouă. Hai să facem cadouri meschine. Să vedem cât de exersaţi sunt ceilalţi în ipocrizie. Probabil în faţa unei situaţii caraghioase ca asta, cineva a definit celălalt concept: gestul contează. Dar mă ştiţi cum sunt. Îmi place să duc lucrurile până la capăt. Şi capătul nu e aici. Un prieten se însoară la sfârşitul lunii. M-am gândit să-i fac un cadou de nuntă. Şi mai ales… la nuntă. Un gest frumos din partea mea. Nu? O să-i aduc nişte strepteuse. La nuntă. Domne, e cadou? Este. Atunci e condamnat să se bucure de el. E obligat măcar la un minim gest, care să demonstreze că-i place cadoul. Eu aşa văd lucrurile. Şi nici măcar asta nu mi se pare cine ştie ce. Ci faptul că el, de când o să citească asta, din când în când, în momentele esenţiale ale zilei, când se gândeşte la nuntă, o să fie obligat să ia şi asta în calcul. Băi, dacă idiotul ăla de Radu a vorbit serios?!