Lecţia de logică!!

October 31, 2011 § Leave a comment

Unu (Mihai Dobrovolschi)  îşi spune o părere. Eu îmi spun opinia în legătură cu ce a zis unu. Altul (Petru) vine riguros şi inteligent, că de ce limitez dreptul unuia la opinie. Eu îi explic calm că a-mi spune o părere în legătură cu ce a spus cineva, nu înseamnă a nu accepta dreptul la opinie. Ci a-l exersa. El vine tâmp şi-mi spune că ce a spus unu e o părere. Ce am zis eu e un verdict. El stabilind şi proporţia în care o părere este un verdict. Cum? Spunând o părere. Am scris într-un editorial că e o prostie să spui că diavolul e o creaţie a oamenilor. Că el nu există. Pentru mine asta e o certitudine. Pentru alţii o părere. Un  băiat care prezintă emisiuni la Radio Guerrilla, Petru, a izbucnit. Că de ce-mi impun punctul de vedere cu forţa, el având altul. Eu i-am explicat că a-mi spune o părere nu înseamnă a o impune. El a continuat să-mi explice, că eu mi-am impus-o. Părerea mea e că doar am spus-o. Părerea lui e că am impus-o ca verdict. În timp ce îmi explica această chestiune, îşi impunea părerea ca verdict: “ţi-ai impus părerea”. El îmi spune că din punct de vedere religios este agnostic. Eu, evident sunt ortodox. Agnosticismul este o doctrină. Se bazează pe nişte principii. Are denumire şi are aderenţi. La fel şi creştin ortodoxia. Petru scrie un articol despre mine cu titlul “Dilema unui redactor indoctrinat”. Aderenţa mea la această doctrină e o formă de indoctrinare. Îmi explica el că a te afilia unei doctrine înseamnă a fi indoctrinat. El, deşi s-a asumat ca membru al unei alte doctrine, el nu este indoctrinat. Acum explic eu, indoctrinat înseamnă nu a adera la o doctrină. Ci a adera fără s-o înţelegi. Cam cum aderă el la diferiţi termeni, fără să-i înţeleagă în prealabil. În speţă termenul “indoctrinat”. Dar nu asta mi se pare superb. Asta e aşa, ca o curiozitate. Superbi mi se par oamenii ăştia care au senzaţia că sunt interesanţi. Că sunt ceva deosebit. Că sunt ieşiţi din turmă. Că ei au o viziune superioară a lucrurilor. O ard aşa entuziaşti, pe libertate de gândire, fără să aibă un minim moment de luciditate. Suficient unei constatări superbe: bă turma voastră începe să fie mai numeroasă şi mai tâmpă decât cealaltă, în care probabil sunt eu. Ăsta e blogul lui.

Avocatul Diavolului

October 27, 2011 § Leave a comment

Am avut o dimineaţă catastrofală. Dar nu asta contează în viaţă. În timpul acestei secvenţe a vieţii mele, eram în maşină. Ascultam Radio Guerrilla… că ce altceva era să ascult?! Dobrovolschi şi Craioveanu. Primul m-a făcut să vorbesc singur în maşină. Nu singur. Cu căţelul, că era în spate. Nu ştiu cum s-a hotărât Dobrovolschi, aşa s-a gândit el că e cazul, să vorbească despre diavol. A vrut să lămurească treaba pe partea asta a vieţii. Cum la începutul carierei mele voiam să devin cel mai bun om de radio, eram într-o relaţie bună cu Dobro. Vorbeam constant. Am luat masa împreună. A vrut la un moment dat să mă ia co-host la emisiunea lui matinală. Când a plecat de la Pro Fm asta. In fine. Priveam spre el  într-un tip de simpatie. Era un om cu obiceiul de a crede în Dumnezeu. De a se raporta într-o logică la El. Aşa l-am reţinut. Avea sens. Mi-a rămas în minte ca fiind un tip cu mult mai inteligent decât pare. Aşa l-am lăsat atunci. Apoi n-am mai ţinut legătura. Eu nu prea i-am mai ascultat matinalul, nefiind genul de om treaz în acea parte a zilei. Şi tot aşa, până azi. Când începe să dezvolte subiectul. Să rezolve treaba cu diavolul. Să lămurească lumea despre ce e vorba. Am trăit un sentiment straniu. Explica el acolo că domne, diavolul nu există. E o construcţie a minţii omului. E alibiul prin care ne justificăm greşelile. E un fel de lipsă de asumaţie. Discurs de fetiţă sensibilă de clasa a 5-a.  Şi e o chestie superbă aici. Aţi văzut “The Devil’s Advcate”?! Tot ce construieşte el în lumea asta se bazează pe discursul lui Mihai Dobrovolschi de dimineaţă. Al Pacino jucând rolul diavolului în dialog cu avocatul involuntar al lui… cu Keanu Reeves:

Don’t get too cocky my boy. No matter how good you are, don’t ever let them see you coming. That’s the gaffe my friend. You gotta keep yourself small. Innocuous. Be the little guy. You know, the nerd… the leper… shit-kickin’ surfer. Look at me. Underestimated from day one. You’d never think I was a master of the universe, now would you?

Cum a ajuns Dobrovolschi de unde era când l-am cunoscut acum vreo 6 ani, aici, doar el ştie. Ceea ce însă mi-a plăcut a fost replica lui Vlad Craioveanu. Unul dintre oamenii cu care am râs cel mai bine în viaţa asta. Povestea despre nişte benzi desenate cu Dumnezeu şi diavolul pe care le-a văzut ieri. Şi replica pe care i-o dă acolo Dumnezeu ăluia: “U can’t handle the truth!” .

That’s it !!

October 25, 2011 § Leave a comment

Regizorii

October 24, 2011 § Leave a comment

În ce film joc? M-am tot gândit la treaba asta. E un instinct în care trăieşti de mic. Pornirea de a deveni personajele spre care priveşti admirativ. Pe principiul, ce vrei să te faci când o să fii mare? Vreau să fiu ăla. Sau vreau să fiu aia. Erau jcouri care începeau de la o premisă. “Hai şi eu eram ăla”. Atunci e momentul de glorie al instinctului ăsta. Nu ai personalitatea definită. Eşti ca şi cum ai putea deveni oricine. De acolo începe construcţia. Şi faci tot felul de proiecţii. Şi începi să vrei să fii tot felul de personaje. În faţa unui film te disponibilizezi. Două ore prin felul tău de a fi şi a deveni, personajele seamănă tot felul de imagini. Ca-n “The Butterfly Effect. Ceea ce pui azi aici,  într-o zi, într-o simetrie, va construi ceva acolo. Zici detaşat, “eu sunt genul căruia îi place nu ştiu ce”. Întrebarea importantă e poţi să decelezi retrospectiv lucrurile şi să-ţi explici de ce? Cum ai ajuns genul acesta? Răspunsul este “nu”. Pentru că  în anii în care percepţiile se construiesc, în firea omului se aruncă atâtea seminţe, încât a te pricepe, chiar şi pe tine, devine imposibil. La felul în care lumea, în ansamblul ei ajunge, se contabilizează  şi filmele cu care generaţia aceea a trăit. Ce spun e că gusturile înainte să fie se construiesc. Firea omului înainte să fie se construieşte. Eu cred că te naşti cu o tendinţă. Tendinţă dată de context. Dată de gene. Restul sunt variabile. Restul e lupta ta cu regizorii. În ce film te trezeşti dimineaţa?!

Intelligence Is Sexy

October 21, 2011 § Leave a comment

Cine e pescarul?

October 19, 2011 § Leave a comment

E întrebarea cu care am încheiat mai jos. În melodia  asta a lui Viziru e răspunsul. Foarte deşteaptă melodia. Toată lumea vrea să obţină. O viaţa întreagă trăită pentru a achiziţiona. Întrebarea care intră în coliziune cu cea cu care am început, e de la cine primesc? Şi emergentă ei e ce dau în schimb? În melodia lui Viziru e răspunsul. D-aia îmi place.

Whatever doesn’t Work

October 18, 2011 § Leave a comment

Are obiceiul să-mi placă Woody Allen. Whatever Works. M-am uitat la filmul ăsta al lui. Mai ales că era şi cu Larry David, care iar mi se pare un personaj mişto. Filmul e aproape imbecil. Dar m-a făcut să pricep o idee. Miza scenariului e demonstraţia că oamenii nu trebuie să aibă reguli ci doar un ultim scop: să fie fericiţi. Indiferent cum. Şi personajele din film mi le creionează în final într-un deznodământ fericit, tocmai pentru că au învăţat să ignore orice tip de reguli. În special cele pe care religia le trasează. Una a ajuns la 50 de ani să trăiască cu 2 bărbaţi simultan. Soţul ei devine homosexual. Şi tot aşa, într-un destin similar sfârşesc toate personajele.

Dar astea 2 au ceva spectaculos constitutiv. Sunt prezentaţi iniţial ca fiind 2 oameni foarte credincioşi. Şi absolut cretini în pronirile lor de tipul ăsta. Şi atunci mi-am dat seama de obiceiul lumii de a-i trasa caricatural pe oamenii  care se raportează la Dumnezeu. Religia nu e apanajul prostiei. Ideea că prin ea se controlează masele de proşti e derizorie. Proştii sunt o catastrofă pentru religie. Proştii decredibilizează şi deformează perceptual tot. A-i trasa pe oamenii care cred în Dumnezeu ca fiind nişte ridicoli mi se pare un gest ieftin. nu cunosc niciun om care să se raporteze corect la Dumnezeu prost fiind. Pentru că din momentul acela şi-ar rata şansa de a fi prost. Prostia e o consecinţă, nu o fatalitate.

La fel de rudimentară mi se pare revolta împotriva regulilor. Toţi cei motivaţi în viaţă de contrazisul regulilor au vicii. Viciul se desfăşoară în cadrul unor reguli. Fumătorii au o ritmicitate în care se desfăşoară. Nu trăiesc mai mult de o oră, două, fără să fumeze. Încearcă să te droghezi fără reguli. Nimeni nu trăieşte dincolo de reguli. Aderi la altele. Toţi cei care-şi par intersanţi în demersul lor de a se opune regulilor îmi par simpatici. Ei trăiesc viaţa cu spectaculozitatea unui puşti suit în autobuz fără bilet. O mare aventură. Şi toţi cei care reuşesc momentan să-şi pară fericţi, sunt priviţi segmenţial. Pe segmentul acela temporal şi temporar sunt nişte oameni fericţi. Fericiţi ca un peşte care prinde o râmă apărută din senin. Până când undiţa îşi porneşte mecanismul, el pare că se bucură de achiziţie. Pescarul are reguli. Cine e pescarul? Cel care-i pandeste pe oameni momindu-i răbdător.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for October, 2011 at Mindfields.