Interviul cu Gabi Cotabiţă

September 23, 2011 § Leave a comment

E categoric un tip complicat. Are o abilitate spectaculoasă, greu de montat, de a-şi explica cum a ajuns aşa. Capacitatea de-a rămâne celebru în toate aceste vremuri îl complică poate şi mai tare. Şi cred că este un tip mult mai interesant decât pare. Sau decât vremurile pe care le trăieşte. E unul dintre ultimii romantici ai showbizului şi trebuie tratat ca atare.

Eşti cum ai fi vrut să fii?

Mi-ai pus întrebarea asta, nu m-am gândit niciodată. N-am făcut proiecţii. Am mers luat de curenţi. Luat de valul a ceea ce s-a întâmplat în carieră în aceşti 25 de ani: Nici n-am realizat când au trecut aceşti 25 de ani. Am o prietenă foarte bună. Am cunoscut-o în perioada studenţiei. Am ţinut legătura. Cu ceva timp în urmă, mi-a povestit că i-am spus că voi ajunge un cântăreţ celebru. Eu nu-mi mai aduc aminte. Dar nu m-am gândit niciodată că se va ajunge aici. Poate şi d-asta mi-a fost uşor. Că nu mi-am propus să fie aşa.

Ce s-a pierdut important în cei 25 de ani?

Mi-am pierdut naivitatea. Bucuria de-a fi fericit în faţa lucrurilor simple.

Ai devenit mai complicat?

N-am fost niciodată simplu. Mi-am mai rezolvat din problemele care deveneau neplăcute pentru cei din jur. Am rămas o fiinţă la fel de aparent arogantă.

Şi pot să sincronizez singurătatea ta cu faptul că eşti un tip complicat?

Dacă reuşesc să mă pun în pielea altor persoane, nu m-aş suporta uşor. Sunt greu de suportat. Am toane. Şi am momentele mele în care vreau să fiu lăsat în pace total.

Construcţia ta interioară te determiă să fii celibatar?

Nu. Memoria foarte bună. Îmi aduc aminte cum era când nu eram aşa.

Nu crezi în posibilitatea de-a alege bine o singură dată.

Am crezut. Alegem sub impulsul momentului. Sub influenţa sentimentului de iubire. Dar, de multe ori, iubirea e doar o proiecţie a noastră. Atunci greşim.

Ai mai cerut vreo femeie în căsătorie de-atunci?

Niciodată. Am pus întrebări. Ce-ar fi dacă… Experimentul psihologic e important. De fiecare dată mi-au răspuns: „Îţi e rău?”.

Ai simţit că începi să îmbătrâneşti?

E o chestiune pe care o simţi când te uiţi în buletin. Aici e problema pe care o avem noi, românii. Starea de bătrâneţe e o noţiune pe care ne-o inducem. În România, e privită camodalitatea de a fi scos din circuit. În afară, ea e privită ca pe o deschidere de bucurii pe care tinereţea nu ţi le dă. În România, lucrurile se termină odată cu copiii. Când ai copii, viaţa ta se închide. Şi nu este aşa. Copilul nu este singurul scop al tău în viaţă. Viaţa ta trebuie să continue alături de el. Dar trebuie să recunosc că au fost momente când trecerea anilor a început să-mi creeze probleme. Dar din punct de vedere interior, am reuşit să trec la nivelul următor. Atunci, trecerea anilor devine un câştig. Dacă reuşeşti să gestionezi grija faţă de templul tău, de corpul tău.

Spuneai despre copii. Cum îţi descri relaţia cu fetele tale?

Perfectă. Una dintre ele locuieşte cu mine. Ieşim la film. Ieşim în oraş. Pentru lumea din jur, asta devine ciudat. Pentru mine, e o mare satisfacţie.

Poate şi pentru că într-o perioadă, din cauza vieţii tale artistice, ai fost foarte îndepărtat de ele.

În primul rând, fetele mele îmi spun în continuare „tata”. Depărtarea care a existat în acea perioadă şi ceea ce s-a întâmplat apoi puteau în mod normal să ducă la o distanţare totală şi permanentă. Nu s-a întâmplat. A existat o tendiţă de a ne îndepărta. Nu ştiu dacă sunt eu prost sau deştept, dar fetele mele sunt deştepte. Au înţeles cam cum e viaţă.

Care e principala idee pe care ai reuşit să le-o transmiţi?

O să-ţi răspund cu o glumă. Sunt singurul bărbat din viaţa lor care n-are nevoie de nimic de la ele şi care nu încearcă să le tragă în piept. Şi atunci să profite de chestia asta pentru a putea învăţa foarte mult de la mine.

Eşti un tată aspru cu relaţiile sentimentale pe care ajung să le aibă?

Orice bărbat, când are o fată, trebuie să înţeleagă că el nu i-a făcut niciodată unei femei nimic din ce i se va întâmpla ei.

Singurătatea te sperie?

Nu. Aici e problema. Eu am descoperit la un moment dat, acum mulţi ani, că marile greşeli pe care le-am făcut din punct de vedere sentimental au fost cauzate în primul rând de frica de singurătate. M-am tratat. M-am convins. Am citit despre asta. Am înţeles că e bine să te simţi bine cu tine. Sunt un om căruia îi place să citească, să vadă teatru, să vadă film. Singurătatea e o chestiune relativă. Prezenţa oamenilor în jurul tău nu te scapă de singurătate.

Ai o relaţie?

Nu.

Când ai iubit ultima femeie?

Ieri. Iubesc femeile în fiecare zi.

Înfrângerile şi succesul. Care e cea mai mare înfrângere?

Înfrângerile sunt cauzate de încercări stupide ale individului de a se duce ca boul către un ţel pe care nu-l va ajunge niciodată. Înfrângerile pe care le-am avut le-am înţeles ca fiind dorinţe stupide ale momentului. Au fost fireşti. Au fost lecţii care trebuiau învăţate.

Când ai înţeles că ai succes?

Răspunsul simplu ar fi: când au început să vină tot mai mulţi bani dinspre cântat. Dar nu. Succesul e altceva. Succesul relativ e atunci când eşti „the new kid on the block”. Când eşti noutatea absolută şi toată lumea e interesat de tine. Aia e prima fază a succesului. Când crezi că tot universul se învârte în jurul tău. Că tot ceea ce faci tu e important. Că toată lumea dă importanţă tuturor lucrurilor pe care le spui sau le gândeşti. E o fază periculoasă. Aici se întâmplă calamităţile. Aici poţi oricând să devii un ilustru fost. După care începe succesul consacrării. La mine, etapa asta a început în anii ’90. Când am cântat „Ave Maria” la Mamaia. Ceea ce s-a întâmplat în sală în acel moment a fost dovada clară a consacrării. Nu am negociat bine momentul. Apoi am început să-mi înţeleg rostul. După vreo cinci ani. Am avut nişte reacţii la public pe care puţini le-au avut. Apoi am conştientizat un lucru. Cântecele mele au fost într-un fel sau altul legate de poveştile vieţii mele. Că la un moment dat în gura ta se pun experienţele pe care le-ai trăit sau pe care urma să le trăieşti. Atunci, conştientizând asta, am înţeles că sunt doar un instrument. Un instrument de-a transmite oamenilor nişte trăiri.

Instrumentul cui?

Nu ştiu. Cred că al Divinităţii. Imaginează-ţi că toate textele au fost scrise de textieri care nu-mi ştiau şi nu-mi trăiau viaţa. Aşa că succesul a apărut abia atunci.

Ultima întrebare: ce vers al tău te reprezintă cel mai bine?

„Sunt doar un simplu trecător”.

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Gabi Cotabiţă at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: