House of Pain

July 29, 2011 § Leave a comment

Un prieten de-al meu are obiceiul de a fi talentat. Şi nu-i ajunge să fie. Se mai şi manifestă. Acum a participat la un concurs al celor de la Millenium Bank. Premiu era un Mini One. Lejer, de vară. Tema concursului era un film în care să faci în casă ceea ce în mod normal ai face afară. Şi el s-a apucat să construiască o casă la el în casă. Şi cum a  construit-o el aşa, domne n-a fost bine pentru că la montaj cartoanele care trebuiau inserate au avut 7 secunde nu 8. Sau invers. Apoi ăştia le-au mai găsit o hibă d-asta, organizatorică. Ceva ilar. Cum altfel?! Aşa că n-a câştigat el. Au câştigat alţii. Evident, unii care au dat dovadă de imaginaţie serioasă. Creativitate isterică. Inspiraţie descurajatoare. A câştigat unu care joacă fotbal în casă. Ăsta e filmul cu care el a participat… sau n-a mai participat. Ceea ce face povestea splendidă. Să fi câştigat ar fi fost banal şi previzibil. Aşa e ceva deosebit.

Advertisements

La 5… peste o jumătate de oră

July 28, 2011 § Leave a comment

E ultima ediţie a emisiunii Oanei Mareş. Am fost invitat împreună cu Dan Boerescu să încheiem sezonul. Îl ştiţi. Era redactor şef la Plaiboy. S-a filmat săptămâna asta, într-o dimineaţă. Şi stăteam aşa, în timpul emisiunii, propunându-mi să nu mă forţez. Abia mă trezisem. Sunt un tip mai bun dimineaţa. Şi încep subiectele, într-un tip de concluzie asupra imbecilităţii showbizului actual. De la un anumit moment în colo, m-am enervat şi m-am trezit. Dan ratând conceptul conform căruia îi era mai bine să dorm. A început să-mi explice cum sunt ciumpalacele astea nişte femei senzaţionale. Nişte staruri în faţa cărora publicul cade în admiraţie doar prin apariţie. Şi încă nu erau suficiente motive să mă enervez. Bă dar la un moment dat, nu ştiu de ce, a simţit nevoia să mă ironizeze. Şi atunci m-am pornit. Tip sensibil la chestii d-astea. Dar întrebarea pe care cu o jumătatea de oră înainte să văd emisiunea mi-o pun, e ce m-a determinat ca pornit fiind, la un moment dat să mă opresc. Şi să iert. Nu ştiu să zic. Deci la 17:00. Pe Antena 2.

The Eyes Wide Shut Template

July 27, 2011 § 2 Comments

Îmi place superioritatea celor care-mi explică cum felul în care cei care îşi negociază viaţa crezând în Dumnezeu si Biblie înseamnă a fi închis la minte. Cum că te supune stereotipurilor de gândire. Te limitează în prejudecăţi. Te înghesuie într-un tipar. Îmi place tonul superior în care se instalează. Îmi par haioşi. Le apreciez capacitatea de a fi aşa. Nu e uşor. Îmi plac cei care se descriu ca atei. Sau cei care cred într-o putere. În ceva acolo. Sau cei care îmi povestesc lucrurile darwinist. Că lumea vine din peşti. Din maimuţe. Din chestii. Îmi plac cei care-şi propun să se opună regulilor. Isteric. Îmi plac cei care au senzaţia că ironizând religia creştin ortodoxa au un aer mişto. De oameni deschişi la minte. De oameni care o ard interesant. Şi e ok. E mişto. Doar că ratază ceea ce e esenţial. Şi aasta îi face simpatici. Nu există să ieşi dintr-un tipar fără să intrii în altul. De aceea intenţia de a fi diferit e imbecilă şi lipsită de sens. Întotdeauna există o categorie, un tipar, un stereotip în care ajungi.

Îmi comenta cineva la un articol că David Duchovny în Californication e un personaj pe care minţile încuiate care judecă în stereotipuri nu-l pot simpatiza. Dar ce ne facem dacă şi Hank Moody şi Bukovski, cel după care a fost construit, sunt isteric instalaţi în stereotipuri. De pildă cel al scriitorului boem. Care bea şi fumează. Scriitorul fumând preocupat. Ce stereotip. Bărbatul incapabil să se oprească la o femeie. Şi tot aşa. Homosexualii şi lesbienele luptă împotriva tiparelor de gândire. Doua femei sărutându-se.  Nu contează sexul. Ce stereotipuri perfecte. Să nu înţelegi firescul. Asta e prejudecata. Pentru că judecata îl înţelege şi explică.

Pentru toţi cei dispuşi să contrazică Biblia s-au construit alte tipare în care, ei s-au instalat cu un aer de oameni interesanţi. Daţi naibii. Şi extrem de deschişi la minte. Eu am ales să evoluez, pe cât am putut, în tiparul creştin ortodox. Felul în care viaţa mea s-a construit m-a învăţat că proporţia în care-l înţeleg mai bine, e proporţia în care devin mai deschis la minte. Şi sunt simpatici cei care se raportează la Biblia pentru copii, părându-li-se simultan depăşită şi puerilă.

Superb

July 27, 2011 § Leave a comment

Paradoxurile verii… costumul de baie

July 26, 2011 § 2 Comments

Privesc admirativ spre spectaculozitatea ipocriziei umane. Care în general şi întâmplător e feminină. Şi ca gen şi ca desfăşurător. Coincidenţă nu altceva. Una dintre exercitările de mare rafinament ale ei, se întâmplă vara. Şi se petrece atât de nonşalant, încât pe cât e de mare, pe atât e de insesizabilă. O şmecherie feminină. Urmăresc capacitatea unora de a face diferenţa între lenjerie intimă şi costum de baie. Materialul e diferit. Ceea ce schimbă radical percepţia şi perspectiva. Principiul e însă acelaşi. Bă, voi înţelegeţi cum o femeie în costum de baie e îmbrăcată, în timp ce una în chiloţi e dezbrăcată?!

Teribilii jurnalişti de la “Gândul”

July 25, 2011 § Leave a comment

Cu 2 săptămâni în urmă, cei de la Gândul au făcut public un experiment. Un hamburger cumpărat de la McDonald’s şi lăsat la temperatura medie a camerei, timp de jumătate de an. Domne arăta aproape la fel. Ştirea a fost preluată de toată lumea. Discutată prin emisiuni tv… cutare. La o săptămână distanţă ăştia publică un nou articol despre McDonald’s. “Cum se face un burger la McDonald’s. O GALERIE FOTO din una dintre cele mai bine păzite bucătării din lume”. Şi intru curios. Ca un om aşa. Acolo prezintă procesul construcţiei unui burger. Ceva deosebit.  r*Reţetă absolut secretă făcută publică prin intermediul celor de la Gândul. Că se ia un cotlet de vită.  Se pune la cuptor.Între timp se alege cu mare grijă o chiflă. Apoi se aplică pe ele nişte ingrediente. Apoi salata. Totul absolut sănătos. Ba şi specifică… o felie de roşie obişnuită. Tare de tot treaba. “Un caşcaval, de preferat Cheddar sau Emmental”. Apoi: “În sfârşit, intră în “acţiune” cotletul proaspăt prăjit”. Şi încheierea este spectaculoasă. “Personalul fast food-ului nu păstrează un Royal Deluxe mai mult de 10 minute. Dacă niciun client nu îl cumpără în acest timp, burgerul este aruncat”. Toate astea la o săptămână distanţă. Mi-ar plăcea să reuşesc să cred că prin articolul ăsta nu-şi consideră cititorii retardaţi mintal. Şi totuşi nu reuşesc. Poate pentru că e atât de evident în imbecilitate, încât doar un om cu nevoi mintale speciale ar putea să treacă peste asta. Nişte penibili.

Summertime… and the living it’s easy ( 2 )

July 22, 2011 § Leave a comment

Where Am I?

You are currently viewing the archives for July, 2011 at Mindfields.