Interviul cu Mircea Diaconu & Diana Lupescu

June 9, 2011 § Leave a comment

30 de ani de căsătorie. Se măsoară în ani sau în zile?

Diana Lupescu Îi măsurăm în evenimente.

Care sunt lucrurile importante care s-au pierdut în timpul acesta?

Mircea Diaconu Nu se pierd. Se modifică. Asta nu înţeleg cei tineri. Totul se modifică. Lumea nu stă pe loc. Relaţia între doi oameni nu rămâne aceeaşi.

D.L. Relaţia unui om cu sine însuşi nu rămâne aceeaşi.

M.D. Textul „Vă iubiţi ca-n prima zi“ trebuie citit altfel. Fiecare zi e altfel. Fiecare zi e o pri­mă zi.

 

Care sunt motivele importante care au fă­cut ca această căsnicie să dureze atât?

M.D. Simplificând până la cinism: înţelep­ciunea. De ambele părţi. Un citat a devenit, în timp, motto-ul relaţiei noastre. E un vers al poetului Ion Barbu: „Să fim precum ne-am împăca“

Aţi ales-o bine pe soţia dumneavoastră sau v-aţi adaptat unul la celălalt din mers?

N-am ales-o. Am plătit vama clipei. Pur şi sim­plu. Mi s-a părut într-o clipă. Şi o singură dată mi s-a părut lucrul acesta, deşi am cunoscut multe fete în tinereţea mea. Fete care poate aveau datele tehnice distribuirii. Nu mi-a tre­cut prin cap sau prin suflet niciodată. Într-o zi am băut o cafea cu doamna de lângă mine. Şi mi-a trecut prin suflet… şi prin minte că ea e. Şi-am întrebat-o. Şi ea a zis: „Da. Eu sunt“.

V-aţi potrivit de la început sau aţi învăţat în timp să vă potriviţi?

D.L. Cred că aveam aceeaşi educaţie. Aveam aproximativ aceleaşi gusturi. Dădeam valoare lucrurilor pe aceeaşi scară. Restul sunt lucruri mărunte care apar.

M.D. Nu ne plictisim unul cu altul. Putem vorbi oricât despre orice. Şi când suntem plecaţi se­parat, ne lipseşte, fizic aproape, taclaua de zi cu zi. Pentru că marile fapte, marile spuse, marile întâmplări sunt din când în când în viaţă. În rest, ce e? Nimicul zilnic. Dacă nu faci faţă nimicului zilnic n-ai ce căuta în subiectul ăsta. Aşa am în­ceput. Eu cerându-i o cafea, ea făcându-mi o ca­fea. În timpul cafelei am cerut-o de soţie. Acum bem cafele amândoi şi, dacă suntem în părţi di­ferite, ne sunăm şi o bem împreună, la telefon.

Dacă luăm relaţia ca pe un dans, domnul Diaconu v-a invitat pe dumneavoastră.

D.L. Să zicem că da. A făcut primul pas.

Cine a condus dansul?

D.L. Într-un dans trebuie să te potriveşti. Să nu-l calci pe celălalt. Nu invitaţia e până la urmă cea importantă. Şi de fiecare dată e alt dans.

Pe ce melodie aţi dansat?

D.L. Pe toate. Chiar şi pe cele în care se dan­sează separat.

M.D. Povestea aceasta cu 30 de ani e ca-n ban­cul în care pacientul mai are de trăit un an. Doc­torul îi recomandă să renunţe la a mai mânca şi a mai bea nu ştiu ce. Şi el întreabă dacă aşa va trăi mai mult de un an. Iar doctorul îi răspun­de: „Nu, dar o să vi se pară zece“. Nimic n-a fost egal. Asta încearcă să spună Diana.

Dar în timpul dansului ăstuia, s-a întâmplat să se „calce greşit“?

D.L. Eu spun că nu.

M.D. Şi eu spun la fel, evident că nu. Asta e cheia problemei. Şi discuţia noastră începe dintr-un punct în sus. Nu dintr-un punct în jos. Greu de crezut că ne putem apropia de exem­plele care se petrec azi.

Ce v-a învăţat domnul Mircea Diaconu?

D.L. Eu m-am împăcat greu cu mine. Şi foarte târziu. El m-a învăţat să preţuiesc prezentul.

M.D. Fie şi pentru că altul n-ai. E o singură şansă. Să-ţi trăieşti plăcut prezentul.

V-a fost greu să vă obişnuiţi cu ideea că dânsa va fi ultima dragoste a dvs.?

M.D. Nu ultima, este unica. E o mare diferenţă. Anterior, apare o enumerare ca o performanţă sportivă. E simplu. Aici suntem şi e foarte bine.

Au fost întrebări pe care viaţa vi le-a pus şi cărora le-aţi răspuns diferit?

M.D. Nu cred. Dar există probabil un spaţiu de intimitate maximă a fiecăruia. Eu nu voi putea intra niciodată acolo.

D.L. Avem fiecare o mică aură de mister. Şi cred că într-un cuplu împlinit, fiecare trebuie să-şi păstreze identitatea.

Aveţi o fată şi un băiat. Care e lucrul important pe care l-aţi transmis acestora?

D.L. Cred că să treacă prin viaţă cu capul sus.

M.D. Până la urmă, educaţia nu prea este teore­tică. E practică. E important ce văd copiii la tine, nu ce le spui. Cum te îmbraci, cum te comporţi, în ce crezi. În mod subliminal, ei preiau acele lu­cruri în care crezi şi în care au crezut şi bătrânii tăi. Ăsta e lucrul care mă îngrozeşte azi. Am sen­zaţia, din ce văd, că cei tineri au certitudinea că lumea a început cu ei. N-a mai fost nimic înainte. Aflaţi că în fiecare dintre noi sunt ceilalţi. Sunt cei de dinainte. Aceasta e o pierdere de identitate la nivel mondial. Lumea înnebuneşte uşor.

Ultima întrebare. În perspectiva dumneavoastră, de om politic, v-aţi gândit vreodată la postura de preşedinte al României?

M.D. (râde) S-a înregistrat?

Absolut.

M.D. Am râs. Luaţi-vă ce vreţi din ce am zis.

Tagged: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Mircea Diaconu & Diana Lupescu at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: