Dana Grecu

May 31, 2011 § 1 Comment

Ma uit pe Antena 3, vorbeste Dana Grecu. Ma straduiesc sa inteleg de ce ar fi o moderatoare demna de un premiu. Vorbeste greu. Se enerveaza usor. Se agita mult. Se explica putin. Gesticuleaza mai mult decat formuleaza. Are o ritmicitatea imprevizibila a exprimarii. Adica uneori se opreste in mijlocul frazei. Vorbeste evident mai repede decat gandeste. Enervarea ca sa aiba un rost trebuie sa aiba in prealabil un parcurs. Nu poti sa incepi enervat. E tipul de personaj care simte o nevoie inexplica sa puna la finalul frazei un “da?” retoric.In sensul ca sper ca ne-am inteles. Dar prima chestiune pe care n-o inteleg la ea e logica prezentei.  Principalul lucru care le este reprosat celor de la Antena 3 e ca sunt isterici. Si ei ce fac? ii dau o emisiune unei moderatoare care nu poate fi inteleasa altfel decat asa: ca isterica. Adica sa certificam niste suspiciuni. Clarificam banuielile. E o chestiune de logica simpla. Imi plac multi dintre cei de acolo. Domne pe omul acesta nu-l inteleg. Ma uit acum la ea. Multumeste haotic. E ba incruntata ba incantata. Au premiat-o cei de la APTR . Mi se pare senzational. E dincolo de capacitatea mea de a intelege lucrurile.

Splendor in the grass

May 29, 2011 § Leave a comment

Fănuş Neagu

May 27, 2011 § Leave a comment

Mi-a ramas in minte acum cativa ani. E dintr-un raspuns pe care i l-a dat lui Marius Tuca intr-un interviu. E nu doar important, ci foarte important.

Când te laşi cumpărat uşor, cu greu te mai desprinzi din meseria de vânzător de nimicuri.

În competiţie

May 26, 2011 § Leave a comment

Ziceam alaltăieri… competiţia nu vine de la Dumnezeu. Nu ne-a pus în competiţie. Noi intrăm în competiţie în cadrul ideii de a avea mai mult. Lumea se mişcă sub conceptul că i se cuvine mult. Şi ăsta e motorul important al evoluţiei. Societatea e în competiţie. Consumă sub formă de competiţie. La şcoală înveţi într-un tip de competiţie. Deşi nota ta nu depinde de nota celuilalt. Te combini cu gagici sub formă de competiţie. Cu tine. Cu prietenii. Cu ele. Te îmbraci sub formă de competiţie. Tot timpul în raport cu nişte termeni de referinţă din jur. Pe ăia trebuie să-i domini. Pe ăia trebuie să-i supui concluziei că le eşti superior. În liceu şi-n facultate intri în urma unei competiţii. Aici lupta devine oficială. Nu e suficient să înveţi ca să ştii. Trebuie să înveţi mai mult ca unii. Îţi iei un job surclasându-i pe alţii. În lume nu reuşesc toţi care ştiu. Reuşesc cei care ştiu mai mult ca alţii. E inevitabilă competiţia. N-ai cum să nu-ţi urăşti competitorii. În viaţă ura devine obligatorie. Şi în jurul tău, tot ce mişcă te mobilizează sub conceptul “simply the best”. “The winner takes it all”.  M-am construit inevitabil în dorinţa şi  senzaţia că sunt cel mai bun. Şi nu te îndrăgosteşti de cele care ţi se potrivesc. Te îndrăgosteşti în cadrul competiţiei. De cele care sugerează exterior ideea că eşti bun. Nu-ţi cumperi maşini mişto în interior. Îţi cumperi maşini spre care să privească lumea cu invidie din exterior. Întotdeauna… mizezi pe ce se vede. Nu pe ce este. Nu contează ce se întâmplă. Contează ce putem arăta că se întâmplă. Că până la urmă nu contează ce suntem. Contează ce părem că suntem. Tot timpul gândim comparativ. Gândirea comparativă e felul de a rata fericirea. Niciodată nu te instalezi. Întotdeauna există unul faţă de care trebuie să ai mai mult. Continui zilele următoare…

Mihai Neşu

May 24, 2011 § Leave a comment

Ce mare pare distanţa între o viaţă reuşită şi una dramatică. Şi ce discretă e defapt. Ce puţin e de la siguranţa în care îţi trăieşti certitudinile şi răsturnarea lor. Ce fragil e omul. Neşu era un fotbalist mult mai interesant decât părea. Acum 5 ani juca cu Steaua în Champions League. Am stat o după-amiază de vorbă cu el. Era momentul important al vieţii lui. Era instalat într-un tip de linişte. Îmi părea un om care şi-a definit bine fericirea. Mi-a povestit cum una dintre problemele lui de atunci era că n-avea o grădină. Să îngrijească florile. Visa să stea cu soţia lui primăvară la aer. E legitimă întrebarea de ce li se întâmplă oamenilor buni aşa. Dar eşti într-o stângăcie a raţionamentului în momentul în care judeci momentan. Judeci cu date minime. Şi cred că evenimentele în viaţă au o logică. Şi cred că explicaţiile sunt diferite. Nu toate se întâmplă în acelaşi înţeles. Cred că dramele li se întâmplă oamenilor pentru a le semnala că ceva nu fac în regulă. Aşa cum durerea semnalează o problemă. Absenţa durerii nu înseamnă absenţa problemei. Ci înseamnă absenţa şansei de a o mai constata. Mi-a spus cineva o treabă deşteaptă. Cu care nu că nu sunt de acord, dar îmi e deocamdată greu s-o accept. Competiţia nu vine de la Dumnezeu. El nu i-a pus pe oameni în competiţie. O mare parte din dramele omenirii cred că vin de aici. Din incapacitatea omului de a se bucura de ce are. Cred că cel pe care l-am apreciat o după-amiază întreagă pentru frumuseţea vieţii lui o să-şi revină. Probabil povestea asta i s-a întâmplat ca el să iasă din competiţie şi să se bucure de ce are. Poate despre asta e vorba. Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că distanţa între momentul cel mai important al carierei lui şi momentul cel mai greu e de 5 ani. Am scos câteva dintre răspunsurile pe care mi le-a dat acum 5 ani. « Read the rest of this entry »

Morning Glory

May 23, 2011 § 2 Comments

Visez alambicat. Chestii fără sens. Dar nu asta contează în viaţă. Contează cu cine te trezeşti când se aude o alarmă. Prima nu e a mea. E a Danezei. Îi sună alarma. Aşa începe ansamblul de trezire a amplei personalităţi de lângă mine. Nu se trezeşte omeneşte cu o alarmă. Se trezeşte cu un plan de sunete amenajate în diferite locuri ale camerei. Ea nu are o alarmă. Are o strategie. În desfăşurătorul ei mă ia în braţe şi aproape că mă răpune şi pe mine. Dar nu. Sunt un tip serios. The morning is for sleeping, cum zice Coldplay. Mai de dormit 2 ore. 2 ore întrerupte din când în când de gesticulaţia Danezei prin casă. Pe la 8 jumătate se aude uşa. A plecat. Mai am o oră. Încep să-mi rezolv visul. Nu mai e mult şi nu-mi place să las lucrurile fără deznodământ. Nu pot să mă hotărăsc ce să visez. Da pot să mă hotărăsc cum se termină. Ca să nu mai spun când se termină. Se termină la 9 jumătate când se deschide televizorul. Răzvan şi Dani. Începe finalul dimineţii. Atunci încep să-mi asum că nu e weekend. Încep să-mi simulez ziua în minte. Şi atât de bine o gândesc, încât pare că nu mai are rost. De la 10, de la Mircea Badea încolo, deja mă mobilizez. Încep să vreau să mă ridic. Până pe la şi 10. Sună telefonul: Daneza. Tot timpul vreau să vreau să-i schimb melodia cu care mă sună. The Cardigans  – Lovefool. M-am plictisit de melodie. De Daneza?! Niciodată. “Trezirea, trezirea”… ea cu un entuziasm suspect. Aşa încep în viaţa mea…  dimineţile şi gloria.

Intre sfarsitul lunii si cel al lumii

May 21, 2011 § Leave a comment

Eu ca de obicei il astept pe primul. Imi plac schimbarile. Functionez bine in timpul lor. Am nevoie de cateva puncte fixe in viata. Restul variabile. Cu cele cateva puncte fixe o sa va rastorn universul. Cand o sa fie cazul. Nu acum. Acum m-am luat cu altele. E weekend. E soare. Aproape vara. E misto. Sunt la mine in sufragerie, departe de orice imbecilitate a lumii. Fericirea e capacitatea de a te departa de imbecilitatea lumii. O definitie superficiala. Dar ok.Uneori imi place sa urmaresc imbecilitatea de la distanta. Stau si-i vad pe tampiti cum se instaleaza superbi in ea. Iata una dintre ele. Ba vine sfarsitul lumii pe 21 mai. Adica azi. Articole. Stiri. Afise. Chestii. O singura consecinta. Demitizarea unei idei serioase pana la decisive. Ideea de sfarsit al lumii. Asta nu e o caterinca sau o chestiune pe care s-o calculeze cativa imbecili, sub privirile afectate si gurile cascate ale tampitilor care habar n-au de capul lor. Uite asa ajunge Dumnezeu un tip nasol si indezirabil. Uite asa, cu o cretinitate promovata putin, ajung in timp sa  se demitizeze chestiuni altfel decisive. Deocamdata e weekend . E soare. Aproape vara. E misto.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for May, 2011 at Mindfields.