Minunatul Ari Gold

February 28, 2010 § Leave a comment

We smile !

February 26, 2010 § Leave a comment

Am înţeles melodia asta în timpul filmului Chaplin. E poate secvenţa cea mai importantă. El, în tren cu manageri şi un  prieten vechi. În gara spre care mergeau era aşteptat ca un star al vremurilor. Mulţime şi bliţuri. Secvenţa este cea în care prietenul lui îi spune că fata de care el era îndrăgostit şi pe care spera s-o revadă la un moment dat, a murit. Charlie tace o perioadă. Trenul ajunge şi el ezită să iasă. Prietenul îl întreabă: “what do we do?”. Răspunsul lui Charlie înainte să coboare este dintre răspunsurile importante pe care le-am ascultat. “We smile!”. Melodia este a lui Charlie Chaplin. E preferata lui Michael Jackson şi parcă şi-a mea.  

Mircea Badea

February 25, 2010 § Leave a comment

“99% dintre români sunt manelişti. Întrebarea este: 99% dintre manelişti sunt români? Băsescu când a zis aia a exagerat gândind că există şi manelişti care nu l-au votat”.

Momente şi Schiţe

February 25, 2010 § 1 Comment

  • Preşedintele a simţit nevoia să-şi spună punctul de vedere. “La 99% dintre români la plac manelele”. Aşa s-a gândit el să formuleze. Pare tipologia omului care nu se poate exprima. Pare omul care trebuie să tacă inteligent. Sau să tacă în general. E tipologia omului spre care priveşti cu disperare. Nu înţelegi cum poate să nu aibă nici o altă calitate, în afara celei de preşedinte.
  • Prietenul meu,  comentator de meciuri de fotbal,  era la calculator. Ca om. “Ia zi…”, îl abordează cineva. El îşi propune să fie simpatic. “Ia noapte…”. Şi aici ar fi de discutat. Celălalt îl întreabă “cum adică?”. Într-adevăr n-a mai ştiut să continue, demonstrându-şi limitele. Aici şi-a atins nivelul de incompetenţă.
  • Cele mai mişto replici le deţin dimineaţa când beau cafeaua. Cel care ne-o serveşte, azi îmi explica cum vrea să-şi dea demisia, din cauza fumului de ţigară. Pe principiul “murim aici ! “. Atunci m-am gândit, problema nu e că murim. Problema e că murim prost. Asta după ce, cu o zi înainte, comunicam idei în stânga şi dreapta, când ce mă trezesc că zic : la oamenii buni şi boii trag. Păi nu despre asta e vorba?
  • Băi mie îmi place “Sacrifice”, de la Eltho John, da’ el sfârşeşte în a fi un individ stupid. Probabil de la un nivel al succesului începi să-ţi odihneşti creierul care a trudit să te ducă acolo. “Iisus era un homosexual inteligent”. Asta a hotărât el să declare într-un interviu. Înţeleg inabiliatea omului de a fi religios. Nu există Dumnezeu. Eşti tu şi prostia ta. Înţeleg asta. Pierd şirul când spui că există, dar nu există. Asta a transmis ăsta în interviu. Dacă accepţi că ar fi existat, atunci accepţi că a existat aşa cum a făcut-o. Mai grav decât să ajungi neinteresant e să-ţi propui să fii. Îmi plac oamenii interesanţi. Nu cei care se străduiesc să fie.
  • Nu ştiu cu Valentine’s Day, da dacă vrei o sărbătoare impusă cu forţa… asta cu Dragobetele e . Suntem un popor atât de ridicol în intenţii stângace de a părea interesat de el, încât imaginea tricolorului de 1 decembrie, spânzurat pe autobuze care abia trag de ele prin ploaie, e expresivă. Băi, să n-aud de Dragobete. Să sărbătorească Băsescu împreună cu poporul lui de manelişti.

From football with love

February 24, 2010 § 3 Comments

Pe Anfield Road, Liverpool juca cu Urziceni. În Bucureştiul vechi, urmăream meciul cu nişte prieteni. Unul mai puţin atent. Era îndrăgostit. “Face asta ce vrea din mine”. E reporter la un post tv. “Bă, eram la un interviu cu Boc şi la un moment dat şi-a dat ăla seama că nu mai sunt atent la ce zice. M-a întrebat şi am recunoscut că  sunt îndrăgostit”. O femeie dacă refuză o dată, refuză tot timpul. Băieţii prea îndrăgostiţi nu au deznodăminte pozitive. Se vând gratis. Florile oferite în public sunt mai importante decât cele din intimitate. Trebuie să ştii să te vinzi ca miză. Femeile vor să fie alese. Nu vor să fie unice. Vor să concureze. El, prea îndrăgostit nu e o miză. Nu o alege. Liverpool ratează. Lângă mine un el şi-o ea urmăresc faza. Realaţiile sunt ca un meci de fotbal. Unii câştigă jucând ofensiv. Alţii pierd aşteptând în apărare. Ai şansa contraatacului. Acolo trei să fii dinamic. N-ai timp. Pe contraatac replicile sunt spontane. În general, el îşi asumă ipostaza ofensivă. Ea trebuie cucerită. « Read the rest of this entry »

Ciumpalacii

February 23, 2010 § 10 Comments

Stăteam şi mă gândeam. Bă n-am avut o viaţă uşoară. Au trecut prin dreptul meu prea mulţi stupizi în experienţele mele mass-media.  Şi spunând asta, mă gândesc la cel mai reprezentativ. Numele lui de scenă, Cristi Stan. Întotdeauna l-am urmărit mirat. E un supravieţuitor. Atât de prost îmi pare, încât mă mir că a ajuns la vârsta lui. Atât penibil desfăşoară omul ăsta de dimineaţă până seara, că nu putea să nu fie homosexual. Nimic din ce e ridicol, nu-i poate fi străin. Am fost colegi la Kanal D. Omul era terminat de supărare că la emisiunea Ilincăi Vandici, de când venisem eu, nu mai era singurul care apărea.  Ca să înţelegem anvergura personajului, la un moment dat a lovit uşa de perete plin de entuziasm. Era dominat de succes. Avea o idee. “Să vedeţi ce bombă dau luni”. Rămân perplex în aşteptare. Apoi el lămureşte audienţa curioasă. “Partidul fotomodelelor, condus de Sânziana Buruiană”. Asta era bomba. Aşa arăta succesul pentru el. Şi nu vă spun că a început ăsta să facă interviuri peste interviuri, cu una care la fel ca el, abia lega două vorbe. Apăreau interviurile mele cu Dobrovolschi, Gheorghe şi Johnny Răducanu. Apărea ciumpalacul cu ciumpalaca. Ambii cu gura deschisă. El având caracteristica asta în viaţă. A sta cu gura deschisă. Asta e soarta boului, aflat la poarta noului. Tipologia omului mirat. În general. Era combinat cu unu, Sorin Duţoiu. Ăsta îl concura teribil în ridicol şi neputinţă. Lucra cu mine la revista Story. Când n-aveam eu chef să fac interviuri, făcea el. I-am citit un singur interviu. Din 15 întrebări, 7 începeau cu “ştiu că… ” , şi apoi venea o întrebare mai proastă ca el, ceea ce era o reuşită. Cea mai mare performanţă a lui era că punea întrebări mai proaste ca el. Înntre timp, ciumpalacul celălalt continua cu materiale despre partidul fotomodelelor, cu senzaţia că face ceva în viaţă. Stăteam şi mă gândeam. Bă n-am avut o viaţă uşoară.

P.S. Sunt nevoit să menţionez. Părerea că ăsta mi-ar fi făcut ceva mie, îl supraestimează complet. Am scris despre el ca fiind simptomatic unei categorii din presă. Cea numeroasă.

Dreams hang in the air

February 22, 2010 § 2 Comments

Am ascultat melodia asta dimineaţă în drum spre redacţie. Şi cred că despre asta e vorba. Complicăm prea mult. Neştiinţa ne costă mai mult ca ştiinţa. Avem ştiinţa de a deveni complicaţi şi neştiinţa de a construi vieţi trăite cu seninătate. Încruntarea rezolvă mai puţin ca zâmbetul. Trăim în mize ridicole şi succese plictisitoare. Decizii. Toate sunt decizii. Decizia este şablonul pe care-l suprapunem situaţiei. Avem şabloane prea mici pentru decizii mari. Cred că există un moment în viaţă în care hotărăşti să devii un om bun sau rău. Asta e o decizie mare. Şabloanele în care decidem sunt construite pe mize mici. De ceva timp m-am hotărât că trăitul e simlu. Că deciziile sunt simple până la ridicol atât timp cât ai construit un şablon bun. Am ascultat dimineaţă, în drum spre redacţie melodia asta. Am mai luat o decizie simplă. Să nu lăsăm încruntarea din jur, să strice zâmbetul care însoţeşte o zi mişto.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for February, 2010 at Mindfields.