Getting Away

January 29, 2010 § Leave a comment

Când eşecul e mai mare ca succesul. Când problemele sunt mai multe ca rezolvările. Când de făcutul e mai mult decât făcutul. Când în preajmă încruntarea e mai multă ca zâmbetul. Când viaţa e mai mult thriller şi mai puţină comedie romantică. Când happy end-urile sunt mai rare ca end-urile. Când privirile tâmpe încep să fie mai multe ca celălalte. Atunci ascult melodia asta, care dacă n-ar fi fost ar fi trebuit inventată.

Situaţii

January 28, 2010 § 4 Comments

Un prieten, în viaţa de zi cu zi e ba comentator de meciuri de fotbal, ba producător de emisiuni sportive. Când părăseşte incinta, uneori se îndreaptă spre casă în intenţia de a măcelării în câteva jocuri pe internet câţiva prieteni. Nu de alta, dar e talentat. Când să înceapă o poveste de tipul ăsta, îşi dau sms-uri mobilizatoare. Înţeleg că el merge pe formula “vă sparg la ceva?”. Problema a fost când ipostazele s-au sincronizat. Cea de producător cu cea de jucător de jocuri cu prietenii pe net. Unul dintre prieteni seamănă la nume cu o fostă glorie a fotbalului românesc. Aşa a fost să fie. Din greşeală a trimis mesajul mobilizator fostei glorii. “Vă sparg la ceva?”. Ironia sorţii a făcut ca în ziua următoare să fie nevoie de punctul ăstuia de vedere în emisiune. Aşa a fost să fie. “Intru în direct dacă îmi explicaţi şi mie mesajul pe care mi l-aţi trimis aseară”. Iată o situaţie de viaţă.

P.S. Apropo de foste glorii. Mutu tocmai a trecut de partea lor. În ciuda tuturor problemelor, Mutu rămâne pozitiv !

5 ani

January 27, 2010 § Leave a comment

A povestit-o David Duchovny într-un late night show. <Recent, fiul meu i-a transmis soţiei că vrea să fie chinez. Soţia i-a răspuns că nu se va întâmpla. Pentru că nu e chinez. Atunci el a întrebat ce e. Răspunsul a fost că e o parte scoţian, alta italian, alta texan şi o parte rus. “Russian!?! I hate that guy!”>. Şi brusc mi-am adus aminte de o fetiţă de vreo 5 ani. Era cu tatăl ei la coadă la ceva. Între timp se preocupa de o minge pe care o avea legată de un elastic. O arunca şi aia venea înapoi. După 5 minute i-a pus tatălui o întrebare minunată. <Auzi, de ce-mi place mie să mă joc cu mingea asta?>. Şi la un moment dat mama mi-a povestit că aveam 5 ani când în tramvai o doamnă a vrut să fie simpatică şi m-a întrebat ce sunt. Băiat sau fată. Eu m-am uitat fix la ea o perioadă, după care am luat o decizie. “Om!”. O prietenă de-a prietenei mele era în avion cu băiatul ei de 5 ani. Zburau spre Egipt. La un moment dat el i-a transmis că vrea să coboare. Între timp, la o zi de naştere a unui copil de 5 ani, împărţeau nişte baloane. “Ce culoare vrei?”. Ăsta micul se gândeşte şi apoi zice: “Negru!”. “Băi n-avem. Nu vrei galben, verde sau portocaliu?”. “Bine. Dă-mi gri!”. Şi ultima şi cea mai tare. Mama prietenei mele e educatoare. La un moment dat i-a rugat pe copii să ţipe mai încet că-i este rău. O fetiţă de 5 ani s-a ridicat şi i-a transmis concret: “Mă duc până la toaletă. Să nu muriţi până mă-ntorc”.

Final Cut

January 26, 2010 § 2 Comments

just another maniac monday

January 25, 2010 § 2 Comments

Lunea e greu de trăit. Weekendul mi se pare puţin. Săptămâna ar fi trebuit să se termine în 3 zile măcar. 2 sunt superficiale. Şi proporţiile în viaţă mi se par stupide. Ar trebui să merg la redacţie 2 zile şi 5 să mă odihnesc. Pare că nu fac lucruri importante dacă îmi sunt de-ajuns 2. E luni. Momentul onorabil al zilei e cafeaua cu croissant de la început. Merg într-un picior, că nu ştiu ce am la stângul. Par un jucător la final de carieră. Trebuie să scriu interviul de vineri cu Dan Negru şi unul de anul trecut cu Marian Ionescu. Ăsta cu Negru începe normal: ” Eşti manelist?”. Şi se şi termină dramatic: “Facem şi noi un revelion calumea?”. Marian Ionescu îmi zice o vorbă  mişto: “Relaţia dintre un bărbat şi-o femeie trebuie să fie ca un  pod bine făcut. Să poţi să urci pe el cu betoniere”. Între timp aştept răspunsul lui Chişu. Sfârşitul lumii depinde de el. Cât aştept răspuspul ăstuia, trebuie să-i dau mail pr-ului Andreei Raicu. Cică să-i zic despre ce vreau să vorbesc cu ea în interviu. Îţi dai seama. O să-i scriu că vreau să vorbim despre Andreea Raicu. E puţin general răspunsul. În timp ce fac astea, mă preocupă destinul lui Rontzi, care pare bolnav. De la un timp iepurele ăsta e cam defect. Ca iepure. Ca om e mişto. Şi cât fac eu toate astea, îmi vine în minte zgomotul inexplicabil al uşii din dreapta a maşinii. E constant, isterizant şi fără justificare. Gândindu-mă la asta, trebuie s-o sun şi pe Teo Trandafir s-o conving de ceva. Lunea e greu de trăit şi e prea puţin weekend în viaţă.

Auberge

January 22, 2010 § Leave a comment

Când muzica în maşină devine plicticoasă, găsesc melodia asta. Era bine să fie decapotabilă şi afară primăvară. Decocamdată nu e nici una nici cealaltă. Am 2 interviuri de făcut azi. În drum de la unu spre celălalt o să-l pun pe Cris Rea să-mi cânte Auberge. Să vezi atunci întrebări ce-mi vin în minte.

banalităţile stupizilor din jur

January 21, 2010 § 7 Comments

Una dintre dificultăţile celebre ale vieţii mele e disponobilitatea oamenilor de a spune banalităţi pe un ton competent. Şi  ăsta nu e cretinismul în splendoarea lui. Ridicolul trebuie dus la limită. Atunci nu e suficient să spui banalităţi. Trebuie să le zici pe-aceleaşi. Nivelul meu de suportabilitate a dovedit în timp o capacitate suspectă de a reuşi. Totuşi, şi-a demonstrat limitele în faţa glumei  “care este”. Am râs. Un an. Doi. Trei. Eu spun că nu se mai poate. Acum se prefigurează o altă poantă care tinde să-şi atingă banalitatea maximă. Gluma despre “flacăra violet”. Cam cât poţi să râzi despre asta? Mă refer la durata maximă de timp. Cât poţi să spui “flacăra violet” şi să priveşti în jur cu pretenţia că ai zis-o.  Limitele mele de suportabilitate nu mai fac faţă ideii “trebuie să te simţi bine în pielea ta”. Nimic nu se compară cu cel care are senzaţia că a spus ceva interesant cu asta. A… ba da. Ăştia care spun că “zic lucrurilor pe nume”. Asta are mai multe variante, deci aproape că vorbim despre imaginaţie. “La mine ce e-n guşă, e şi-n căpuşă”. De regulă asta e zisă în asociere cu ideea de defect. “Defecte? Poate asta că de obicei le zic oamenilor verde-n faţă”. Îmi place aici cum sună contextual replica “păi cred că tu eşti cel mai tare mă”. Se potriveşte minunat şi-mi pare cumva obligatorie. Şi constat cu o suprindere în ascensiune, că încă mai sunt oameni care în intanţia de a fi simpatici îţi spun “ia un loc în spaţiu”. În preajma alegerilor rulează invariabil gluma cu Congo. “Mamă dacă iese ăsta plecăm în Congo”.  Şi mai îmi vine în minte una. Asta pare veşnică. Nu poţi s-o scoţi la capăt cu ea. E banalitatea de dincolo de vremuri. Probabil şi peste 100 de ani va fi cineva care va hotărâ că trebuie spusă. “Ce vrei mă, sunt blondă”. Mai sunt. O să le mai scriu.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for January, 2010 at Mindfields.