Interviul cu Andreea Esca

June 30, 2009 § Leave a comment

esca330Întâmplarea este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Cum s-a apucat Ilie Năstase de tennis, Nadia Comăneci de gimnastică, Hagi de fotbal şi Andreea Esca de ştiri. Din întâmplare. Probabil că întâmplările zâmbesc oamenilor buni. Şi probail că oamenii buni zâmbesc un pic mai des. Andreea Esca are un zâmbet constant. Un zâmbet relaxat, de om care a reuşit în viaţă. Este cea mai bună într-un domeniu. Pentru concluzia asta a fost nevoie de foarte multe întâmplări fericite. De foarte multă ambiţie. Şi probabil de foarte mult zâmbet. Urmează întâmplările Andreei Esca.

Care este secretul succesului tău?

Da . E mişto asta. E întrebarea genială. Nu ştiu care…

Îţi dai seama că am glumit. Tu ai şi succes şi secrete. Cei mai mulţi au doar secrete.

Oricum habar n-am care este secretul.

Persoanele publice vând oamenilor o imagine. Tu fiind cunoscută multă vreme, imaginea pe care ai vândut-o este apropiată de persoana ta. Ce imagine ai vândut?

Pe vremea în care eu am început televiziunea nu exista această teoria a oamenilor care-şi fabrică o imagine. Când m-am apucat de televiziune lucrurile erau mai simple şi mai sincere. Aşa cum eram eu la 19 ani, venită din primul an de facultate şi dând o probă la Soti. Aşa am intrat pe post şi aşa am rămas până acum. Bănuiesc că asta e atuul meu.

De 13 ani mergi spre acelaşi serviciu.

Da. Şi-mi place.

Pe acelaşi drum?

Aproape. Înainte stăteam în Iancului. Acum stau înspre Moşilor. Sunt o persoană foarte stabilă.

Deci drumul nu prea s-a schimbat. Ştirile s-au schimbat?

S-au modificat foarte mult. Şi ca intensitate şi ca valoare şi ca gest. Şi ca tot. Eu când am început, poate îţi aduci aminte, aveam un promo în care spuneam “vă aştept la şapte şi jumătate pentru 20 de minute de ştiri Pro Tv”. Acum avem o oră de ştiri. Se întâmplă mult mai multe lucruri. Sau noi descoperim lucruri mai multe.

În anii aceştia o singură dată te-am văzut emoţinată la ştiri. Când a murit…

Laura Stoica.

Nu. Adrian Pintea.

Da. Când a murit Laura Stoica chiar am plâns de-adevăratelea. La fel şi la Adrian Pintea. Te implici în ce spui.

Vorbim de oamenii aceştia care au murit. Cum sunt tinerii care vin din urmă?

N-aş vrea să critic eu ca moşii. Ar trebui să fie un pic mai ambiţioşi. Şi să-şi dorească un pic mai mult să devină cineva.

Tu ce-ai avut la început? Adică pe ce ai construit.

Am ajuns în televiziune din întâmplare. Am rămas în primul rând pentru că mi-a plăcut. Şi în al doilea rand pentru că am făcut sport de performanţă. Firea mea aşa e construită. Când mă duc undeva fac totul să ajung prima.

Vorbim de ambiţie.

Cred că da. Prima dată am vrut să intru la ASE. N-am intrat în primul an. Tatăl meu mi-a spus să dau la Drept pentru că vorbesc foarte mult. Când m-am dus acolo, alături era un afiş cu facultatea de jurnalism. Totul a fost o întâmplare. Eu cred că aceste întâmplări se petrec ca să te ducă pe drumul tău.

Ce fel de părinţi ai?

Extraordinari. Datorită lor sunt aici. Taică-miu este foarte sever. Iar mama este o boemă. Întotdeauna m-a împins să fac lucrurile pe care n-aş fi avut curajul să le fac.

Când i-ai dezamăgit?

Niciodată.

Nu cred în “nicodată”.

Niciodată. Aaa… poate pe tata când n-am intrat în primul an la facultate. Asta da. Pentru tata singurul lucru care conta era să fiu prima la şcoală. Pe mama niciodată. Mama mergea la teatru. Ştia toate filmele. Toţi actorii. Era foarte “show-buizz” ca să zic aşa. Pentru ea faptul că mergeam la cercul de teatru, că am jucat într-o piesă, apoi într-un film a lui Saizescu, o făceau să fie fericită.

Dintre cei 13 ani care a fost cel mai greu?

Nu ştiu să-ţi spun. Pe niciunul dintre ei nu l-am simţit ca fiind greu. Poate e legat de faptul că-mi place ce fac. Nu ştiu. Nicodată n-am considerat că fac ceva greu. Asta le-aş dori tuturor. În nici o zi să nu aibă sentimentul că “aoleu, trebuie să merg la serviciu”. De fiecare dată când se face dimineaţă, eu abia aştept să plec.

A doua constantă a vieţii tale este Eram. 9 ani.

Da. Am făcut 9 ani la sfârşitul lui aprilie. 9 ani de când ne-am căsătorit. Că mai aveam 3 înainte. Sunt 12.

Se sincronizează cu ceilaţi 13.

Să ştii că da. L-am cunoscut în 1997. Cu Pro Tv-ul începusem în decembrie 1995. Am avut şansa să întâlnesc un om super. Mă felicit pentru alegere.

Eu într-o perioadă îl confundam cu Elan. E o omonimie.

Eu pe atunci nu auzisem de el. Cred că a apărut în peisaj mult mai târziu. Dar pe Elan nu-l cheamă Elan. Îl cheamă Emilian. Ştii?

Adevărul este că e cam nasol să te cheme Emilian.

Nu. De ce?

Apropo. Ce s-a întâmplat cu Mihaela Rădulescu?

Chiar nu ştiu să-ţi răspund la întrebarea asta. Nu mai înţeleg nimic din povestea asta. Nu că ar trebui să înţeleg eu. Dar chiar nu înţeleg.

Trebuie să înţelegem. Pentru că Mihaela ne-a erijat pe noi în judecători. Ne prezenta tot timpul ce se întâmplă cu Elan. Pentru ca noi să înţelegem. Am fost judecători.

Eu ca judecător, nu înţeleg nimic. N-am înţeles nimic. De la început până la sfârşit.

Soţul şi Pro TV-ul. Astea sunt constantele. Care sunt variabilele?

Sacourile cred.

Şi broşele. Am văzut că te ironizează unii că porţi broşe mari.

N-am mai avut de multă vreme, dar în fine. Or fi rămas ei cu asta. Dar să-ţi spun ceva. Românilor le plac. Suntem latini. Ne plac zorzoanele. Şi mie îmi plac.

În ultima vreme la televizor mi s-a părut că românilor le plac decolteele.

Nu cred că în ultima vreme. Românilor în general le plac decolteele. Nu-i nimic rău în asta. Înseamnă că suntem un popor sănătos.

E şi vorbă. Noi să fim sănatoşi. Că ei nu sunt.

Da. Bine, acum nu vorbim de exagerări. Sunt decoltee şi decoltee.

Vorbim despre detalii. Care au fost detaliile în viaţa ta care să-ţi fi determinat cele 2 constante?

Sunt legate. Pe Alex depildă nu l-aş fi cunoscut dacă nu aş fi fost la Pro TV. Noi ne făceam sacourile la o fabrică de confecţii unde el îşi făcea stagiul militar. Probabil că dacă nu lucram la Pro TV, nu aş fi ajuns acolo şi nici nu l-aş fi cunoscut pe el. Mai mult decât atât, doamna care ne alegea ţinutele stătea pe aceeaşi stradă pe care stătea Alex. Ea mi-a făcut cunoştinţă cu el.

Unde a fost noroc, unde a fost ghinion în viaţa ta?

Faptul că n-am intrat la ASE în primul an a fost pentru un moment un ghinion. Dar de fapt a fost norocul meu. Eu aşa zic, lucrurile se întâmplă în aşa fel încât să urmezi un drum.

Stii cu cine semeni la voce?

Cu Loredana.

Cu Elena Gheorghe. Fata care a fost la Eurovision.

Cand eram mica, mama m-a dus la ORL. Aia i-au spus sa incerc totusi in viata sa nu fac meserii care sa fie vorbit sau cantat.

Ai văzut Vanila Sky?

Am văzut. Acum multă vreme.

Cameron Diaz îi pune lui Tom Cruise o întrebare, după care urmează dezastrul. Am să-ţi pun aceaşi întrebare după care o să urmeze alta pe care o consider a fi dezastrul.

Da?

Ce este fericirea pentru tine?

Fericirea este când ajung acasă. Mi se pare că este maximul de fericire. În sensul că vin de la un serviciu unde mă simt bine. Şi ajung acasă unde mă simt extraordinar de bine cu familia mea. Despre care cred că este una foarte mişto.

Acum întrebarea pe care o socotesc un dezastru. Adrian Sârbu la workshop-ul din 2001 a zis că cei care au peste 30 de ani, nu au ce să mai caute în Mediapro.

Da. Şi asta e întrebarea? Adică ce mai caut eu? Îl înţeleg când spune asta. Eu la revistă şi la Pro TV tot timpul susţin oamenii tineri. Ei aduc un alt suflu. Aduc viaţa de acum. Pe de altă parte în secunda în care m-am cunoscut cu domnul Sârbu, mi-a spus că e sigur că sunt foarte bună pentru locul ăsta şi că am să ajung precum Clair Chazal. Că am să rămân acolo până o să terminăm cu televiziunea. Între timp am cunoscut-o pe Clair Chazal. Cum ea prezintă, având peste 50 de ani telejurnalul la TF1, eu n-am nicio teamă.

Adrian Sârbu îţi pare că a îmbătrânit? Aşa mi-a spus cineva care îl cunoaşte mai bine.

Nu. Eu cred că lui îi este imposibil să îmbătrânească. O să moară ca Benjamin Button, copil. Ideile şi planurile pe care  el le are, noi n-am fi avut curajul să le gândim nici la 20 de ani. Crede-mă. Întotdeauna a fost înaintea timpurilor lui şi chiar şi azi mă surprinde cu nişte planuri pe următorii 150 de ani.

Peste 150 de ani, când tu n-ai să mai lucrezi la jurnal, să ştii că mie are să-mi fie mai greu. Sunt din ce în ce mai rare constantele la televizor.

Cred că de asta rezistă mai mult în posturile acestea oameni aşa cum ţi-am dat exemplul cu Clair Chazal. Tipul ăsta de televiziune, jurnalul, crează un ataşament. D-aia eu şi cred că e bine să rămâi într-un loc când faci asta. Asta e. Oricum lucrurile se şi termină. Într-o zi.

Te-am întrebat la început ce fel de imagine ai vândut oamenilor.

Da.

De fiecare dată când ne-am întâlnit mie mi-ai vândut imaginea unui om foarte bun. Eu asta cred despre tine. Că eşti un om bun.

Sper că sunt. În orice caz încerc să fiu.

Tagged: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Andreea Esca at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: