Punct şi de la capăt

January 18, 2009 § Leave a comment

Am schimbat revista.Am reînceput interviurile. Am trecut de la Story la Confidential. Am început ca de obicei cu Andrei Gheorghe. O dată că aşa e tradiţia🙂. Şi apoi că aşa mi-a venit. Am simţit că trebuie să-i iau apărarea. Şi bine am făcut. În februarie urmează Dan Diaconescu. Demult îl aşteptam “ca şi când”. L-am măcelărit🙂. O să scriu despre ce-am văzut acolo. Concluzia e că am trecut la Confidential şi că ultimul interviu pentru Story avea să fie cel cu Tudor Chirilă. Adică ăsta…. “Poliţiştii te trag pe dreapta, în timp ce te saturi de patul de-acasă şi îţi doreşti să te trezeşti din somn într-un pat de femeie frumoasă, pe o stradă desenată de-un copil. Ajungi la birou unde ai un şef idiot, care nu înţelege că tu trebuie să-noţi. Te întorci din ce în ce mai bărbat şi uiţi că ai avut 18 ani, erai nebun, iubeai şi n-aveai bani. Povestea merge mai departe, ca vântul din Vama Veche iar trenul accelerat Bucureşti – Mangalia, pleacă-n 5 minute de la linia 5. De ce cântăm noi acest cântec? Americanii-s de vină. Binele şi răul se joacă-n jurul tău, te întrebi de ce lumea te vrea cum nu te poate avea şi zâmbeşti. Vara asta ai să te-ndrăgosteşti. Asta am învăţat până acum de la Tudor Chirilă. Interviul ăsta este pentru cei care cred că dragostea va mai schimba ceva. Este despre Tudor Chirilă. Deci despre mare.

Eşti celebru sau nu?
Nu eu decid asupra stării mele de celebritate.

Am mers în spatele tău mai devreme şi toţi care treceau pe lângă tine întorceau capul.
Puştime poate. Nu e relevantă plimbarea de azi.

Doamna de la Sala Palatului unde voi repetaţi şi eu te-am aşteptat mi-a zis că eşti de treabă.
S-a pus în discuţie că n-aş fi de treabă?! Nu ştiu ce impresie las. Eu chiar sunt de treabă. Sau vreau să cred că sunt de treabă.

Eşti arogant?
Depinde din ce parte priveşti. Nu sunt foarte sociabil. Asta poate să treacă drept aroganţă. Nu sunt arogant. Şi dacă aş fi arogant nu ar fi un păcat incredibil de mare.

Te-am sesizat des ca pe un individ talentat. Ai avut nevoie vreodată de mai mult talent?
Tot timpul e nevoie de mai mult. Sergey Bubka probabil a vrut să sară şi peste 6.06. Îşi tot ridica ştacheta. A sărit 6.16 până la urmă. E bine totuşi să-ţi echilibrezi pornirile. Poţi pica în plasa nemulţumirii de sine. Poţi ajunge un veşnic nemulţumit care nu se mai bucură la depăşirea unui obstacol, ci la întrevederea celuilalt. Adică e important după ce ai depăşit un obstacol să te bucuri că l-ai depăşit. Nu să-l vezi pe următorul. Trebuie să întorci capul şi să zici, “i-auite bă ce-am sărit”.

Să zâmbeşti.
Trebuie să te bucuri. Eu uit. Să zicem însă, că în perioada asta experimentez bucuria lucrurilor pe care le realizez.

Mergi relaxat. Pari mulţumit. Eşti?
Învăţ să fiu mulţumit de lucrurile simple. Că suntem sănătoşi de pildă. Sănătos visezi mai bine decât bolnav. În ultima vreme, în jurul meu s-au întâmplat mai multe nenorociri care au înseamnat boală sau moarte. Nu m-au afectat pe mine direct, sau pe familia mea, ci pe oameni foarte dragi mie. Am realizat că trebuie să te bucuri de ce ai. Nu de ce nu ai. Aşa mi-a zis mie cineva. Eu am destul de multe. Trebuie să învăţ să mă şi bucur de ele.

Poate reuşita ta cea mai mare e că există şanse ca peste 50 de ani cineva, în drum spre mare, să asculte “Vara asta”. Sau “Vama Veche”.
Să dea Dumnezeu să fie atât de perene cât le dai. 50 de ani… e mult. E şi visul meu să fac lucruri durabile. Permanenţa şi durabilitatea şi-au schimbat definiţia în ultima vreme. Lucrurile sunt mai perisabile. Arhitecţii sunt mai fericiţi. Constriesc o casă despre care ştiu sigur că va rezista. Noi ne jucăm cu lucruri efemere. Să dea Dumnezeu ca peste 50 de ani cineva să asculte “Vara asta”. Ar fi frumos. Dar cu ce mă încălzeşte pe mine asta? E important să le asculţi acum.

E şansa pe care ţi-o dă muzica. Jurnalismul nu ţi-o dă.
Da. Să rămâi. Pink Floyd ştiu sigur c-o să rămână. Voi, jurnaliştii, sunteţi fluturi de-o zi.

Nu sunt jurnalist. Sunt intervievator. Tatăl tău a fost singurul jurnalist despre care am văzut că lumea îşi aduce aminte.
Tata a lăsat şi 29 de cărţi. Noi încercăm să-i ducem numele mai departe din dorinţa de a-l ţine în viaţă. Eu zic că tata a fost mai mult decât un jurnalist. Asta o spun şi colegii lui. Deci un norocos.

Te-ai săturat să te saturi de patul tău de-acasă?
Ce melodie veche. M-am săturat de patul meu de-acasă. Da. Mă întrebi dacă mai am dor de ducă!?

Pe de-o parte. Pe de alta mă refer şi la muzica veche.
Dacă te referi la muzică nu m-am săturat. Îmi place să cânt melodiile vechi. Dar îmi place şi mai mult să le cânt pe cele noi. E o lege firească, pentru că eşti ceea ce evoluezi.

Şi dacă ne referim la patul de-acasă?
Îmi e din ce în ce mai drag de patul de-acasă. Sunt foarte obosit în perioada asta şi am nevoie de liniştea de-acolo. Şi mi-e dor de mare. Mie întotdeauna o să-mi fie dor să mă urc în maşină şi să plec la mare. Da’ nu de marea în care să mă urc pe mese după o noapte de băut mi-e dor. Mi-e dor de marea în care să stau şi să mă uit. Sau de marea în care să înnot 2 km, cum am făcut anul trecut. Anul trecut am înnotat atât de mult, că m-am speriat de liniştea din larg. Acolo mi-am dat seama că sunt fericit. De asta mă duc. La mare realizez că sunt fericit.

Octavian Paler povestea că marea îi dă senzaţia prezentului. Dar că şi ea îi uită pe cei care au avut naivitate să creadă că măcar acolo nu există decât prezent.
Da. E frumos spus. Am un vers pe albumul pe care l-am lansat, “marea îmi dă mereu înapoi, tot ce oamenii îmi iau”. Asta cu toată monotonia ei. Că până la urmă ce e? O întindere nesfârşită de apă. Şi o plajă. Munţii sunt diverşi. Nu sunt un om al muntelui, deşi apreciez valorile pe care muntele le sădeşte-n om. E un formator de caractere. Muntele formează omul şi marea formează sufletul.

Mihai Dobrovolschi zicea la un moment dat că muntele te smereşte. Că te face să priveşti în sus.
Asta spunea Dobrovolschi. Alţii spun că muntele te provoacă. Nu m-a dominat niciodată muntele. Marea te reduce la tăcere.

Care e ziua ta de vară?
Cea mai tare zi?

Nu. Aveai versul acela în “Epilog”. Că dragostea o înveţi într-o zi de vară.
“Asta singur într-o zi de vară o vei afla”. E frumoasă întrebarea. E ziua din curte de la 2 Mai. Cu o brânză, cu roşii. Cu hamsii. Cu o salată de vinete. Cu copii care se jocă-n curte. Cu o baie-n marea de lună august. Aia e. Ziua în care înveţi dragostea poate fi oricând. Da’ trebuie să fie vara. Încă n-a venit vara. Şi anul ăsta n-a fost puf de luna mai.

A fost.
Nu e… trebuie să fie mult.

Ai trecut de la Vama Veche la Vama. Ce-ai pierdut?
Nişte prieteni. Sau poate nu mi-au fost, dacă i-am pierdut. Aici nu ştiu să răspund. Atât.

Atât?
Da. E foarte mult. Cam ce pierzi într-un divorţ. O nevastă.

“Urâtă şi cam proastă”.
Nu ştiu. N-am avut parte încă. Sper să mă ferească Dumnezeu.

Ce-ai câştigat că ai trecut la Vama?
Nişte profesionişti. Mă tem de a mai face definiţii despre prietenie. Mi-am reconsiderat lucrurile. Prietenii îi număr pe degetele de la o mână acum. Cred că Eugen e prietenul meu. E importantă chestia asta. Şi mai cred că e un colectiv în care există respect. S-ar putea ca cele care sunt în acest colectiv să nască o prietenie mai puternică. Vama Veche s-a născut ca-n visul unei nopţi de vară. Ca-n Shakespeare. Hai.

Cu Vama Veche a fost mai romantic.
Acum sunt nişte oameni cu alt tip de responsabilităţi. Deci s-a câştigat profesionalism. Şi o viziune unitară asupra muzicii. Deşi, suntem şi aici în conflicte mari… din punct de vedere tematic.

Care a fost cel mai mare număr de oameni care te-au aplaudat?
15000. Poate 20000.

Ai avut şansa sportivilor. Eu privesc cu invidie.
E un sentiment, când se întâmplă. E diferenţa de la muzică la teatru. La teatru te aplaudă o sală de 400 de oameni. E un alt tip de aplauze. Aici într-adevăr, poţi s-o iei razna.

Ai luat-o vreodată? Ai mai luat-o.
Am avut nişte derapaje, da’ le-am controlat repede. N-ai cum să n-ai. Mi-am învăţat repede lecţiile. Am un prieten jucător de bursă şi câştigător, în general. Spune, “nu mă sinucid când pierd, nu deschid şampania când câştig”. Sunt mai pregătit acum să mă aplaude 15000 de oameni decât atunci.

Actor bun eşti?
Nu mă întreba pe mine.

De la tine mă interesează să ştiu.
Sunt actor foarte bun. Da’ dacă tu vei scrie întrebarea asta cu răspunsul “sunt un actor foarte bun”, va fi tendenţios. Trebuie să spui că n-am vrut să răspund în primă fază, pentru că nu eu trebuie să dau răspunsul ăsta. Adică ai grijă cum scrii. Din răspunsurile astea reiese aroganţa.

Ce certitudini ai până acum Tudor?
Am multe. Una dintre ele e că nu putem controla nimic. Şi că suntem extrem de fragili.

E o melodie asta. How fragile we are.
Da. A lui Sting. Numai că eu am experimentat chestia asta şi m-am uitat în jur. Este superb cum o rasă cu o asemenea fragilitate poate să construiască lucruri atât de mari. Ceea ce n-a înţeles omenirea nici până acum, e că piramidele alea s-au construit când ei s-au unit. Suntem atât de fragili singuri şi atât de puternici uniţi. Asta e o certitudine, că suntem fragili. Altă certitudine pentru mine este existenţa lui Dumnezeu. Sunt prea multe lucruri care ar putea fi lăsate la voia întâmplării. Nu e întâmplător. Cam asta.

Felicitări.
Pentru ce?

În general.
Mulţumesc. Sperăm să ne iasă bine. Asta nu e o certitudine. O certitudine e că discul ăsta îmi place mie şi atunci este un disc bun. Să scrii şi că l-am lansat pe vamamusic.ro”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Punct şi de la capăt at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: