Interviul cu Răzvan Exarhu

November 12, 2007 § Leave a comment

Doaaaamnelor şi domnuule. Interviul cu Răzvan Exarhu deci.Cu Răzvan Exarhu am vorbit foarte mult la telefon, pentru ca, într-un final, să ia decizia să facem interviul. Ne-am întâlnit şi, în momentul în care am terminat de vorbit fiecare la telefon, cu unii sau cu alţii, am dat drumul, pe de-o parte reportofonului, pe de alta întrebărilor. Ne-am mai oprit din când în când. Să mai vorbim la telefon. La un moment dat, caseta din reportofon s-a terminat şi, în acelaşi timp, şi interviul. Nu de aceea, ci pentru că aşa a fost să fie. Aşadar, Răzvan Exarhu.

Eşti un bun vorbitor la telefon?
Da, vorbesc mult. Uneori e mişto.

Probabil uneori nu vrei să-l vezi pe cel cu care stai de vorbă.
Convorbirile acelea se termină repede. Nu acelea contează în viaţă. Uneori discuţiile la telefon sunt mai bune decât întâlnirile faţă în faţă.

Sunt curios cum existau oamenii când nu erau telefoane mobile. Cum se aranjau interviurile…
Cunosc un tip, lucrează cu mine acum. E atât de relaxat, încât şi-a uitat 3 zile telefonul acasă. Ăsta mi se pare un semn de mare detaşare. Mai bine ai pleca în chiloţi. În prima zi a avut câteva perioade de panică. După care a început să se bucure, deşi, ca fiecare, şi el aşteapta acel telefon.

Intri pe messenger?
Bineînţeles. Şi-mi plac emoticoanele. Într-o vreme îmi plăcea foarte mult să intru pe ferestrele deschise de cineva, plecat de la calculator. Să-mi aleg o conversaţie cu o persoană cu care respectivul vorbea şi să-i spun nişte lucruri neplăcute. Nu să înjur, să-i spun nişte lucruri care nu-şi aveau locul în conversaţie…

Nefireşti, practic.
Da. Apoi să plec. Să las conversaţia să continue de unde am lăsat-o. Se creea o învălmăşală. Nişte discuţii. Oamenii începeau să-şi ofere nişte explicaţii şi tot aşa.

Dintre oamenii pe care-i cunosc, tu eşti unul dintre cei mai împăcaţi cu viaţa lor.
Mă bucur că asta se vede la mine. Uneori mai îmi spune lumea, care mă vede pe stradă, că par aşa, ieşit din peisaj. N-am acea expresie de individ hăituit pe care o au mulţi oameni.

Nu eşti un bun bucureştean…
Nu ţine de Bucureşti. Îmi exersez această stare. Am multe surse de bucurie. Mă duc la ţară, îmi spăl creierii. Mi s-au întâmplat multe şi asta mă face, pe măsură ce mă maturizez, să elimin multe lucruri care erau abundnte în viaţa mea. Tot eliminând aşa probabil că şi calitatea bucuriilor devine mai intensă.

Eşti în situaţia omului care se mută într-un apartament nou, începe să-şi aducă din… vechile bucurii şi le înşiră prin casă.
Da’ îşi mută şi poverile. Am perioade în care renunţ la tot ce mă definea la un moment dat şi, în general, la lucrurile care mă făceau să mă învârt în cerc.

Da’ nu eşti cam complicat?
Nu. E o chestie de “service” personal. Trebuie să faci asta, altmiteri rămâi fixat în tine şi în lucrurile cărora nu ştii să le estimezi valoarea. Cel mai bine le apreciezi când te gândeşti dacă poţi, sau nu, să te desparţi de ele.
Dacă durează mai mult de 5 minute, înseamnă că nu sunt importante. Asta aşa, pentru cei care sunt la prima încercare.

Cât zicea Coelho că durează?
Aici m-ai pierdut. N-am mers în partea aia. Stau bine.

Spuneai că ai momente când mergi în zone mai ”de ţară”. Nu e cam multă plictiseală?
Nu, da’ înţeleg ce vrei să spui. Am întâlnit mulţi indivizi…

Ca mine…
Ca tine. Au aceaşi boală. Nu e plictiseală. În primul rând că e cu totul altceva. Nu poţi să compari Ibiza cu Vama Veche. E cu totul alt ritm şi dacă reuşeşti să funcţionezi în aceste două registre, înseamnă că ai acces la mai multe bucurii decât oamenii care, oriunde se duc, îşi cară după ei un mic apartament… mese, scaune, aragaz. Nu se duc într-un loc să facă lucrurile care se fac acolo. Nu mă duc pe malul râului să… ce naibii nu se face pe malul râului?! Nu ştiu…

Pipi…
Nu. Asta se face cam des. Nu pe mal, ci chiar în râu.

Mi-a plăcut ce-ai scris la un moment dat despre cântăreţul acela, nu-mi mai aduc aminte cum îl cheamă, care spunea despre gălăgie, că ascunde emoţia.
Da. Keith Jarrett. Zicea că lumea s-a umplut de zgomot, începând cu cel de pe stradă şi terminând cu felul în care, vieţile noastre luate în parte, sunt pline de zgomot şi nu de liniştea care ne trebuie pentru a ne asculta.

Pe de altă parte, cred că zgomotul de pe stadion, când echipa marchează, este cel mai bun exemplu de bucurie şi deci emoţie.
Da, e mişto. E la fel ca şi cu muzica. Oamenii exagerează cu fotbaliştii. Se vorbeşte foarte urât despre ei. Unii sunt nişte dansatori foarte buni. Sunt performeri extraordinari. Un meci de fotbal reuşit este ca o piesă muzicală reuşită. E o chestie de ritm, de improvizaţie…

La asta cu “fotbaliştii dansatori” trebuie avută grijă. Se poate interpreta. Uneori fotbaliştii sunt mai mult dansatori şi mai puţin fotbalişti. Au fost scandaluri.
E adevărat. Ne refeream la fotbalul sportiv construit.

Oamenii acum citesc interviul şi se gândesc, “domne întreabă-l odată de ce-a plecat de la Guerrilla”.
Am refuzat să vorbesc despre asta şi când am plecat. Să spunem că înţelegerea mea cu acel grup de oameni nu a funcţionat. Am plecat în urma unei dezamăgiri. În urma unei promisiuni neonorate.

Ne referim la bani?
Şi asta, dar nu numai. A fost o experienţă bună. S-a demonstrat că o idee ce părea imposibilă unor indivizi, care nu văd mai departe ca mine, poate ajunge un bussiness.

Îmi vine să te compar cu Andrei Gheorghe.
Foarte rău.

Ai fost mai ascultat ca el? Sau nu aşa se judecă succesul în radio?
Despre succesul în radio am o singură întâmplare, care m-a răsplătit. S-a întâmplat pe vremea când făceam “Rondul de dimineaţă”. Eram într-un moment dificil. Nu ştiu ce spusesem la radio şi trebuia, ca de obicei, să mă întâlnesc cu Adrian Sârbu, să-mi spună că nu e bine ce fac. Aşteptam să vorbim. În locul unde mă întâlneam cu el era un domn de la “Adevărul”. Venise să-i ia un interviu. Eu aveam 28 de ani pe atunci, părul lung…

Erai altfel.
Nu. Eram doar mai tânăr. Cât am aşteptat mi-a povestit că în fiecare dimineaţă ia autobuzul de la Piaţa Iancului şi merge la Casa Presei. S-a urcat, era aglomerat. În autobuz se auzea “Rondul Dimineaţă”. Zice, “când s-au închis uşile tu ai început să vorbeşti. Şoferul a schimbat postul şi lumea a început să huiduie. A ieşit şoferul mirat, a întrebat ce s-a întâmplat şi în final a explicat că nu poate să te asculte când conduce, că-l faci să râdă şi nu e atent”.

Acum oamenii se supără când vorbeşte dj-ul. Vor să audă muzică.
Nu. Întotdeauna omenirea va vrea să vadă doi tipi care stau de vorbă la televizor.

Cu condiţia ca unul dintre ei să fie Dan Diaconescu.
Să sperăm că nu.

Te mai uiţi pe Otv?
Sigur. Toată lumea se uită.

Cum vezi cazul acesta cu Elodia?
Uite, în ultima vreme nu m-am mai uitat la televizor. Nu ştiu despre ce e vorba.

Te-ai luat cu altele. Ai postul acela de radio pe internet.
Exact. El este un radio în măsura în care, funcţionează ca un radio. Felul în care îl consumi, este însă multimedia, în sensul că poţi să-l şi vezi. Este un show. Studioul este spectaculos din punct de vedere vizual. Va fi şi un fel de revistă online.

Şi Vlad Craioveanu îmi povestea că vrea să-şi facă un radio online. Radioul aşa îşi pierde un mare avantaj pe care i-l creează traficul din Bucureşti. Nu?
Gândeşte-te că eu vorbesc cu nişte oameni care, după ce ascultă radio în maşină, ajung la birou. Acolo sunt ai mei. Dacă la un moment dat mă voi convinge că e nevoie de mai mult, o să încerc să ajung în FM. Impactul internetului într-un an va fi mult mai mare.

Păi şi e bine? Adică… e de bine?
Absolut.

Te întreb şi din perspectiva perioadei în care îmi povesteai că mergi din când în când “la ţară”.
Da, şi acolo am internet cu mine. Am un modem, mobil…

Asta contrazicând ce-mi spuneai despre faptul că oamenii nu se adaptează la locul în care merg.
Nu înseamnă că merg în locuri fără electricitate. Deşi au fost nişte momente, în iarnă, în care zona a fost calamitată de zăpadă şi n-am avut curent. Dar a fost bine. Am cărat apă cu găleata. Totul e să accepţi că lucrurile există în acelaşi timp. Nu înseamnă că trădez viaţa de ţară. Merg la vecini să-mi cumpăr roşii, ardei… .

Nu se simt vecinii trădaţi că intrii pe internet, practic.
Dimpotrivă, nu alterezi cu nimic. Integrezi lucrurile bune din civilizaţie.

Revenim la radio. Îmi aduc aminte că râdeam la emisiunile tale.
Foarte bine. Mă bucur.

Ţi se pare important să râzi? Adică, am mai văzut şi oameni serioşi.
Ştiu. Ăştia nu se prea prind la poante.

Adrian Sârbu era un om serios? Râdea la glume?
Da. El a fost o prezenţă benefică pentru mine. M-a ajutat să evoluez foarte mult. Asta în condiţiile în care relaţia noastră a fost foarte violentă. Agitată.

Cu televiziunea mai ai vreun gând? Mai vrei să apari la televizor?
Măi, nu prea. Nici nu prea mă mai uit. Nu mă mai uit la canalele româneşti. Nu mă atrage foarte tare. În momentul acesta.

E bine sau nu e bine să fi Răzvan Exarhu?
A, e perfect.

Le doreşti practic şi cititorilor să încerce…
Da. Cum să nu. Ar fi foarte bine.

Am uitat să te întreb dacă eşti arogant?
Nu sunt arogant. Sunt puţin mai direct. Lipsa de modestie pentru unii e o virtute. Pentru mine e o dovadă că timpul nu există. Nu am timp de modestie.…

Tagged:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Interviul cu Răzvan Exarhu at Mindfields.

meta

%d bloggers like this: