Da!


Am o relaţie constant stângace cu România. Ba îmi place, ba nu. Văd că de obicei e mişto să te enerveze. Românilor le place să-şi înjure ţara. Sunt convins că ar găsi multe motive de depresie în oricare alta. Cel mai simplu e să nu-ţi placă. Îţi determină un aer de superioritate. Pari interesant. Şi totuşi. Nimic nu e bun sau rău până la sfârşit. Mie-mi place România mea. Nu ştiu dacă-mi place România altuia. România mea e din oamenii cu care mă înconjor. E din locurile care şi-au câştigat o semnificaţie. E o Românie care mă face să zâmbesc. Şi alta care nu mă lasă să mă bucur de prima.

Pentru că…

…aşa cum te uiţi spre poză, fără doamna din stânga, nu aş fi ajuns să o cunosc pe doamna din dreapta. Pentru că doamnei din stânga, îi datorez felul meu de a fi şi cu doamna din dreapta. Pentru că azi e 26 ianuarie şi pentru că e ziua ei. Pentru că sunt gesturi în viaţă pe care nu trebuie să le eviţi. Pentru toate acestea şi celălalte, daţi-mi voie să o aplaud pe doamna din stânga şi să-i mulţumesc. Pentru că sunt perfect… datorez acestor două doamne. Pentru că aşa e viaţa, trăim fiind datori. Sau trăim pentru că suntem datori.

 

Ideas of January

 

This country deserves a better class of criminals!

 

 

 

 

Intalnirea de aseara

Aseara, inainte sa intru la Antena 2, s-a intamplat. Dupa toate editorialele si gandurile de “bine” pe care i le-am dedicat cursiv, dupa disputa telefonica din emisiunea lui, m-am intalnit cu Capatos. Statea de vorba cu Cristi Brancu. I-am salutat pe ambii civilizat. In timp ce dadeam mana cu Dan am simtit nevoia sa atasez zambind un “tot respectul!”. Bai asa mi-a venit. Zambind ca mine. El zambind ca el, zice: “daca a existat vreodata”. Si nu m-am putut abtine, ca ce sa faci, asa e in tenis, i-am raspuns: “a existat!”.

Coloana Vertebrală

Nu ştiu cum. Dar te trezeşti la un moment dat cu obiceiul de a sta aplecat. Sau într-o parte. În versiunea pozitivă. În celalată… nu te trezeşti deloc. Mergi cocaşat o viaţă întreagă. Ai un aspect tâmp. O stare proastă. Un fel de a fi şi a sta idiot. Fără să pară important să le explici. Adică văd existenţe duse cocoşat, cu senzatia naturală că aşa e viaţa. Oamenii işi poartă coloana strâmbă ca pe o fatalitate. Unii. Alţii o poartă entuziast. Ca pe o modă. Se poartă oamenii ajunsi în pozitii stranii.Trăim în lumea în care a sta drept ţine de lipsă de imaginaţie. În care sunt mişto oamenii strâmbi. Mi-a placut Dan Puric într-o emisiune. Sau în mai multe. Zice “Bă, o să ajungă să ne fie ruşine să mergem drepţi pe stradă”. Nu se întâmplă dintr-o dată. În timp. Cinic. Discret la început. Şi ajungi să nu poţi sta relaxat decât într-o parte. Obiceiul de a te aşeza strâmb, construieşte acest tip de a fi. E o caracteristică a coloanei vertebrale. Ea tinde să devină aşa cum o aşezi. Şi ajungi să traieşti în lumea în care oamenii nu mai ştiu că stau strâmb. Pentru că în jur e plin de cocoşaţi. Se construieşte o realitate falsă, aceea că oamenii trebuie să ajungă strâmbi. Îmi place conceptul cu ideea dreaptă intrată într-o minte strâmbă. Odată trecută printr-o minte strâmbă, nu există idee care să rămână dreaptă.

One Nice Saturday

Mister Turcescu

Eşti incoruptibil? Te întreb pentru că mi-ai lăsat impresia că ţi-ai propus să fi sincer în interviu.
Să-ţi spun un secret. Eu sunt foarte bine plătit ca jurnalist în momentul de faţă. Eu muncesc foarte mult pentru banii pe care îi câştig pentru că mă interesează să fac şi bani, pentru ca eu să am un anumit confort. Din momentul în care ai luat şpagă nu mai eşti un om liber. Cineva ştie că ai făcut lucrul acesta. E ca o crimă. Te apasă. Nu mai ai curajul nici să ridici glasul la cineva… mă rog, în sens jurnalistic vorbind.

E din interviul pe care l-am făcut cu el la un moment dat. A fost una dintre întrebări. Vorbeste cam incet in ultima vreme. Nu ştiu de unde această capacitatea de a reuşi să nu-ţi fie ruşine. Nu ştiu cât costă.  Mă uitam aseară la Turcescu. ca să poţi să susţii o imbecilitate fără să pari ridicol, trebuie să beneficiezi de un tip de inteligenţă superioară unuia care are de susţinut o idee corectă. Să modifici o realitate e mult mai complicat decât s-o povesteşti. Asta cred că e ce le scapă ăstora, care se luptă cu evidenţa. Faptul că sunt prea proşti ca s-o facă. Şmecheria de a ne spune că toate partidele sunt la fel, că Antonescu şi Băsescu sunt aceeaşi treabă, e bună. Dar depinde şi cine ţi-o spune. Pentru că e greu să stabileşti echitatea între un om căruia i se reproşează că are absenţe în Parlament şi unul care, printre multe altele,  are dosar penal că a furat o flotă întreagă. E greu să explici cum Mircea Dinescu e aceeaşi treabă cu Roberta Anastase. Şi nu în ultimul rând, e greu să spui că în Piaţa Universităţii se strigă jos Băsescu şi împotriva lui Antonescu. Ca să pricepem logica în care evoluează oamenii ăştia.

Waiting for the summer…

Read more

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.